Porumb Darius

n-aș fi vrut să urăsc și nici dorință de ură să am dar altfel încă, n-am învățat să supraviețuiesc pentru aceea Doamne!... Tu, care știi, că n-am un suflet docil, că n-am să mă plec supus

nici nu îndrăznesc să-mi imaginez cum ar fi împrejur fără verde albastrul cerului s-ar întrista atât de mult... încât și-ar închide pleoapele de nouri gri pentru multă vreme și cu lacrimi de ploaie

Poate că există viață după moarte și nepăsarea-i doar o rătăcire timidă iar tăcerea o umbră a suspinelor lăsate în urmă Așa cum inima se face pod în fața tristeții și cerul întreg, lan fără

Tresar tot mai des ca dintr-o mușcătură ce-mi încreastă inima Și de fiecare dată, când deschid ochii un fior îmi amintește că nu mă regăsesc în nimic Nu mă împotrivesc, pentru că mi se părea mai

Presupunerea sau simpla bănuială a unei posibile forme de existență după moartea noastră este o manifestare percepută de noi destul de vag, ca o adiere ce vine din afară, care ne dă târcoale din când

ce motiv aș mai avea să trăiesc? pentru ce această viață? atâta pot: să urlu disperarea sau să mă las în gol Nu-mi căutați explicații extravagante de la psihoterapeuții șarlatani nu vreau

Mă surprind adesea în rutina zilnică, în timpul dedicat rugăciunii, ”pedalând” pe repede înainte, pentru că m-am ridicat din pat mai târziu cu 10 minute, șoptindu-mi în gând, ”ce liniștit m-aș ruga

povara nedreptății nu-ți fie spre sminteală ci ferm încredințat că poți alege liber luptă! și-n fața sorții nu te da bătut. nimic nu-i dinainte rânduit și nici spre despărțire calea, menirea-i

toate ale acestei vieți se reazemă într-un amurg muțenia surdă – preludiul ultimei zvâcniri spre punctul terminus nimeni și nimic nu mă mai poate atinge dar vai! totuși cum, oare ce-o

așa precum nerostirea firului ierbii încolțit caut și eu de fapt un alt început care să prindă contur și lupt să depășesc tot ce pun și în aceste cuvinte poate găsesc trecerii un alt rim, altă

cum să-i spun altfel neputinței decât viață? ce-mi împletește lăturalnic gesturi la îndemână cu care să-mi strunesc tendințele de-a-mi deșira anapoda prozaicele închipuiri despre lumină totul

se desprind așteptările ca puful păpădiilor și trec dincolo de gratiile lungi ce mă despart de limpede senin purtând cu ele tăcerea din umbra zidurilor ca într-o pierdere de sine în sine vino

nu de puține ori visez și-mi propun că voi fi cuviincios și-o să întâmpin cu liniște sufletească tot ce-mi vor aduce zilele ce vor veni dar am învățat că singurele fapte care mă fac mai

verdele ierbii și albastrul senin se întrec într-un galop spre orizontul fără strălucire primul care ajunge sunt eu în nebunia mea fără spații și cerul cade în poalele verdelui pe boltă rămâne

trupul neputincios mi se lasă ținut între dinți ca un pui de câteva zile fără vedere scâncind de nedumerire dar nesimțind pericolul din vâltoarea ochilor lacomi și gurile care nu lasă nimic

încremenit în mrejele unui fior lăuntric, gândul îmi dă senzația că rătăcesc peste prezent ca într-un deja-vu spontan încerc să-mi șterg urmele tălpilor care au rămas ca o trenă până la cele ale

uite, sunt încă aici pentru puținul cea mai rămas din fiecare hai să scriem poeme roz și albastre și să pregătim o masă săracilor până nu vom sfârși în robie am putea arunca năvoadele pe

uitați-vă la mine și spuneți ceva și nu mai lăsați timpul să înghită aerul din jur oprindu-mi răsuflarea și lăsându-mă ca o statuie cu ochii de piatră într-un vid albăstrui dacă mă urâți,

singurătatea și tăcerea sunt țărmurile unei albii curgătoare ce-n revărsarea ei dincolo de închipuire, dincolo de orizont și de visare aduce inima să soarbe adâncul de neînțeles și să-l prefacă

în fiecare din noi există o sete de vindecare dar rănile se adâncesc odată cu fiecare gest până ce devenim doar contururi decupate, imagini suspendate în decorul trecerii boala de care suntem

felurite gânduri urcă și coboară și lunecă fără liman spre iureșul de închipuiri din ce în ce mai stinsă voia face loc nepăsării și scufundă imboldul spre azur, aproape