Zbor înalt

Tresar tot mai des ca dintr-o mușcătură ce-mi încreastă inima

Și de fiecare dată, când deschid ochii

un fior îmi amintește că nu mă regăsesc în nimic

Nu mă împotrivesc, pentru că mi se părea mai comod

să mă retrag în aceleași șabloane de întuneric

care de multă vreme s-au dovedit a fi numai și numai întuneric

În fiecare dimineață îmi zâmbesc în oglindă și-mi spun necontenit că trebuie să învăț să plâng

și imediat mă făc că zbor și că lupt

cu fiecare clipă, cu fiecare părere și moment de panică, cu fiecare nou început

dar zborul și lupta, în loc să mi se desprindă în aripi, mi se-ncolăceau împrejur

sugrumându-mă

Trăiesc, dar viața mi se pare ca o moarte trăită înainte

și nu este așa cum am crezut

Noaptea, din cauza fricii strâng în brațe suferința ca pe o pernă moale

și mă-nvelesc cu întuneric, coborând încet spre ceea ce eram

N-am putut înăbuși niciodată susurul remușcărilor

ce fisura ca un strigăt, ca un ecou, tăcerea ce devenea albie spre cascadă

Fără să știu încotro s-o apuc, curgeam, coborând...

cu fiecare clipă, cu fiecare părere și moment de panică, cu fiecare nou început

și-n propriul sugrum, am înțeles că zborul înalt este înalt doar atunci când cobor