Popescu Balaban Ștefan

În umbra sufletului meu s-a ascuns un înger și e trist. 11 Iunie 2007

În hainele mele locuiește altcineva! Am pus toate amintirile într-o cutie, i-am dat foc, iar apoi am reușit să zâmbesc. 28 Iunie 2007

Din camera goală am alungat și gândurile. Am rămas eu și timpul plimbându-mi-se prin palmele întinse. Cu obrazul lipit de podea privesc în colțul camerei... îl șterg strivindu-l în pleoape.

În iluzia mea, eu îngrop iluzii.

Pe ulița mea soarele răsare în fiecare zi, căci eu îi dau deșteptarea, iar atunci când nu a răsărit e numai vina mea, căci eu nu l-am trezit!

Am fost învâțați să sperăm că mâine va fi mai bine. Dar de ce să alergăm după un mâine, când avem un astăzi? Astfel, viața nu devine un mâine pierdut azi și azi un vis ce nu poate fi atins? Tu ce

Stau pe bancă, pe pământ, Am lăsat legănu-n vânt, N-am măcar nici un gând, Să mai fiu o clipă vânt. Și de-ar fi acum copilul, Ce avea în suflet gândul, Aș lăsa să-i fure vântul Sufletul, cu

Forțare A forța ceva, e ca și cum i-ai pune șoarecelui pisica în gură. Încăpățânare Refuzul unui melc ce urcă pe o stâncă, De a se opri o clipă spre a se gândi, Că și acolo sus,

Mă uit la ei cum se târăsc ca melcii, Crezând că viața ei o au în mână Și nu-ndrăznesc a se uita în urmă, Căci știu și ei că-n spate au o minciună.

Cine sunt? Nu vreau să fiu viermele de pământ Ce sapă lemnul putred spunând că muncește! Nu vreau să fiu pana de cioară Lăudându-și corbul ce-o poartă! Vreau să fiu eu, să știu cine

Credem că ne iubim, când de fapt ne amăgim. Credem că posedăm ceva, când de fapt nu știm cine suntem. Credem că știm unde vom ajunge, când de fapt pășim pe iluzii. Și totuși credem...

Supusul, credea că nu va fi supus, fugind de tot ce l-ar supune, supusul sieși s-a supus.

Îmi spun că dorul nu mai vine, Să se-ntâlnească azi cu mine. Și mi-a promis că-mi va aduce O floare ce n-o pot duce, Ce nu se udă și-ngrijește, Nici măcar nu se ofilește. Dar de venit, a spus

Cum în negru este alb, în care și negru este, În lumină-i întuneric, în care lumină este. Și azi nu înțelegem, fiindcă nu vedem, Lemnul negru, omida albă, pământul negru, lemnul alb.

Un somn tăcut pe funduri de ape, Un glas dezinvolt ce coboară ușor Și aduce cu el minunea vieții, Și le dă celor ce dorm sufletul greu.

Multe sunt toate, Toate sunt una, Una sunt eu, Multe rămân toate.

Sunt scârțâituri de vechi scaune, Care ascund praful unor mai vechi ani, În care tâmplarul nu era om Și nici lemnul nu era pom. Anii sunt solzii unui pește bătrân dintr-un pârâu ce încă mai

Văd luna și uimit deschid gura, Vai, să nu-mi intre-n gură luna! Repede închid gura, nu e luna. Deschid gura, revăd luna. Unde a fost o clipă luna?