Popescu Balaban Ștefan

Există un sens, dacă te gândești că bocancii sunt lăsați la ieșire.

Aerul

Nu are legătură cu eclipsa. Poate era mai potrivit dacă spuneam: Vai, să nu-mi intre-n gură luna!

smoala

Textul inițial a avut următoarea formă:

Mă uit la ei cum se târăsc ca melcii,
Crezând că viața ei o au în mână
Și nu-ndrăznesc a se uita în urmă,
Căci știu și ei că-n spate au doar o dâră.
Și n-ar fi bai că nu privesc la dâră,
Dar să aibă grijă să n-o mai lase-n urmă!

Mulțumesc pentru sugestii. Am să încerc să reformulez, deși îmi place această idee cu melcii, acel mucus lăsat de melc ce l-am asociat cu mizeria, mersul lor atât de lent... și oamenii.

Mă împiedic datorită lipsei cuvintelor, un vocabular sărac, de aici cred că apare și repetiția. Dacă nu aș fi așa de explicit, aș crede că nu se va înțelege. Am prins ideea. Mulțumesc!

Într-o zi s-ar putea să te salut printr-un sărut al unui vis năluc*, iar în zori când te vei trezi mâna îți va alerga la buze, iar apoi un firav suspin, ca într-un clopot de argint va lovi în sufetu-ți cotropit de imaginea chipului meu, și apoi, ochii ce cândva imi aruncau priviri echivoce îți vor fi înecați într-un izvor de lacrimi, lacrimi ce vor muri zdrobindu-se de mâinile tale încleștate, iar apoi izvorul de lacrimi va seca și după un timp vor urma și alte vise, poate și săruturi, suspine, izvoare și secări... și iar vise!

Ceea ce ai scris e trist, ceea ce am scris e un cadou dăruit tristeții tale, dar nu știu de la cine vine...
Numai bine!

Nu a fost în gură luna. Te cam duce în eroare, dar să știi că e ușoară.

Când am citit m-am grăbit, mult nu m-am prea gândit, dacă nu mă luam de lumânare, tămâia cam era smoală... ghicitoarea e ușoară! Monica îți las lamâița dacă îmi găsești lunița!

tămâie