Petru Teodor

Relatarea unei morți calculate (corecturi și notițe pe marginea paginii):
- \"Rearanjă pliculețele de zahăr și împături atent un șervețel.\"

* se conturează Fillip și, ceva mai bine, relația Francescăi cu Fillip;
* se anticipează ceva;
* Fillip își dorește ca Francesca (este important!) să vina cu el la Praga (al doilea element important este faptul că acea Praga este orașul tinereții lui Fillip, este un paradis vechi, pierdut);
* măștile lui Fillip sunt măștile sufletului, pentru că Fillip este sufletul poeziei (partiturii), el este personajul central...
* Amy pasager, apare asemenea îngerilor, la o depărtare nedefinită, doctorul și traducătorul; evident Amy va fi proiectata la momentul decernării, in Praga; Fillip se așează pe covor, în genunchi, chircit atunci când vorbește cu Amy și îi face \"un poem întreg\" (Fillip sufletul poeziei se poate exprima doar prin poezie, prin personajele sale; de aceea poemul!);
* Cezar, pământul, gloria lutului, este o ființă subterană, ce trăiește în casă - nu îl vedem ieșind din camere undeva înafară - doar privește după ce coboară în bucătărie \"pe fereastra largă grădina cu pomii mici și aliniați\" și zice <>; evident nu înțelege rostul grădinarului; este cel plin de calm și cumpătare, pentru că știe că vrea-nu vrea Francesca tot se va întoarce la el; aici se vede simbolul Francescăi - de trup al poeziei (carnalitatea poeziei), cel (cea) care vrăjește, acaparează privirea și disprețuiește totul, pentru simplu fapt că nu îi sunt accesibile dorințele altora.
8 hai totuși să nu anticipam prea tare!

(va urma)

cu respect,
pt.

Relatarea unei morți calculate (corecturi și notițe pe marginea paginii):
- \"Poetul tău e nominalizat, doar știi asta deja. Accentuă acel ”tău” și-l lungi puțin, de parcă\"

* sfârșitul începe...; asta deoarece la final se înțelege fragmentul I;
* personajele sun nedefinite încă; voi sublinia ceea ce este important în înțelegerea textului altfel (Cezar nu este cel mai neglijat!, ci Fillip, pentru că se neglijeaza pe sine; dar nu se vede aici, se vede în final):
- > ”S-aștepte” își spuse, și-și văzu mai departe de jocul cu degetele picioarelor printre smocurile blăniței de lângă pat. Mângâierea tălpilor goale, un mic capriciu încă din vremea copilăriei, căci blănița nu se mai potrivea demult cu mobila dormitorului, dar era singura abatere pe care și-o permisese. Nu putuse să renunțe la acest obicei despre care îi plăcea să creadă că-i va face ziua mai confortabilă. Să te cobori din pat, pe jumătate adormită, cu picioarele goale pe blănița pufoasă, da! Dincolo de blăniță, parchetul lucios strălucea ca o mare calmă sub soare.
* se vede clar că avem de-a face cu o femeie capricioasă, această Francesca;
* Cezar aproape daltonist, nu distinge culorile flopentru el toate sunt asemeni; mă rog, nu chiar toate - freamăta de dragoste la vederea Francescăi;
* camera este minunata (închisoarea ei, \"mormântul\" ei - asta este camera - de ce/ - pentru că aici îngroapă moartea ei și multe alte morți); dar să nu anticipăm (:)).

(va urma)

cu repect,
pt.

p.s.: sper să nu deranjeze prea tare această aranjare a comentariului meu pe episoade; ce să-i fac, și povestea este tot pe episoade).

o poezie mărinimoasă...
te dărui cu drag și se simte...
ar merge atașată poeziei poza ta, aceea cu copilul...
mă rog, păreri...

O poezie ce-mi readuce zâmbetul în suflet!

cu prietenie,
pt.

Plăcerea condusului a încercat-o mai întâi Dumnezeu, când a scris, cu oglinda lui retrovizoare pe șosea (încărcătura auctorială a tirului), cele trei vehicule, apoi le-a lăsat să Îl depășească pentru a așterne ele drumul în fața sa. Un drum pe care-l dorea înlăuntru. Dându-și seama că-i atât de mare, atât de singur, Dumnezeu s-a dorit mic, mărunt, umil, dar iubit de toată făptura ce izvora din El.
Imitându-L, omul a scris cu tot ce putea scrie, inclusiv cu propriul sânge, dar nu a reușit să copieze acea umilință, pe care măruntimea sa a considerat-o inacceptabilă. Despre acest refuz se vorbește in textul de mai sus.
Se va privi slab, costeliv, uscat, fără apă ce s-o dăruie izvoarelor, oglinda îi va soarbe ființa, foile vor absorbi respirația, și îl vor vărsa asemeni unei bile amare. Murdar, nu-și va mai aparține, pentru că nu va mai vedea nici puritatea, nici impuritatea nici sacrul-profanul, nici nimic, ci doar un trup gol.

Partea de critică:
- dintr-o privire nu se naște un mit, oricât ai lărgi privirea;
- va afla rostul oboselii lui (aici pot privi și de ici și de dincolo - 1. fuga de moarte, indiferent de forma ei; sau 2. oboseala necesară somnului de veci); dar nici 1 si nici 2 nu sunt scopuri ale vieții, ci bucuria drumului, cum bine spui mai jos.

Foarte interesant modul cum o spui. Mi-a plăcut partea cu avertizare iconică (teribil de mult!). O mărturisire de atitudine în fața vietii, întradevăr. Se vede și inconștientul, dar nu este cel pregnant. Poate în altă scriitură... (:))

cu respect,
pt.

P.S.: un pas mare peste o lăcustă mică, domnule Călin Sămărghițan [ :) ]; vă mulțumesc pentru atenția ce o acordați celor mărunte.

deoarece acolo (in loc de pentru ca acolo)
scuze!

fără război in poezie! Măcar aici să respirăm!
Nimeni nu este un nimic în poezie, toți respirăm în felul lor!
Poezia aceasta mai are momentele ei strâmte, stângăcia ei... Dar sunt și momente când te fură. Oare nu asta este ceea ce guști când întâlnești un alt suflet, o altă făptură?
Mizeria nu-și are rostul nicăieri!
Vă rog!

Cu respect,
pt.

P.S.: spunea cineva - din moment ce se desprinde de mine, poezia nu mai e a mea. Așa încât nu perosana este subiectul acestui seit (poate al unui film - Persona, Ingmar Bergman). Către toti și către mine sunt valabile cele de mai sus!

scurtă erată - Iisus.

cel ce trece întru Domnul...
Este un moment suspendat acest text!
Strofa 2 poate fi ruptă de text și privita din orice direcție, pentru că este rotundă! Dar este păcat să o rupi de restul, pentru ca acolo, în continuarea ei, se aude glasul omului!

același,
pt.

...\"în mințile voastre îl voi aștepta pe Dumnezeu / tăcând / ca într-un văzduh...\"
beatific...

Ideea de moarte-trecere în celălalt prin gând-rostit, faptă, gest (\"moartea mea / e-n cuvânt\") este o idee filozofică mai veche (îmbătrânim de la primul țipăt la ieșirea din pântec; nu-mi mai amintesc exact a cui este, nu contează prea tare asta); dar continuarea (\"iar moartea morții / e-n tăcerea mea\" - asat îmi amintește de toaca ce cheamă la slujbă; întreagă, aceasta strofă îmi imaginez că este zicerea Domnului ce se aude în bătaia lemnului) arată o conștiință vie, trează.

Personal aș renunta la prima strofă, mi se pare ceva nepotrivit cu restul poeziei! Sper sa nu va supăr cu părerea aceasta! Dar strofele 2-3-4 mi se par o bijuterie!

cu respect,
pt.

...they do!
Dar mai pe tăcute!

cu respect,
pt.

- poezia este un portret al perisabilului călător printre esențe;
- eul, ca și parte a perisabilului (leșul numelui), este privit dual – o parte superficială (laptopul și alte bagaje) și o parte profundă (biblia);
- acest perisabil se hrănește cu substanța dătătoare de viață a esenței; la rândul ei esența se hrănește din substanța celor ce trăiesc;
- esența este privită și ea dual – o parte întunecată, pregnantă (omul-urât-ciungul-fals) cu câteva atribute creionate (nestatornicia urâtului, ce nu poate prinde formă; mai uită de rotirea culturilor - adică de sensul fundamental al naturii; cumva uită de esența sa, de asta devine urât; ciungul ce se închină - simbol al minciunii; se observă apropierea de perisabil a acestei esențe, o vecinătate imediată) și o parte luminoasă, retrasă (acolo în provinciale văzduhuri; cățeii – simbol al inocenței; porumbeii – simbol al purității, al duhului sfânt; pâinea – simbol al trupului divin; pomii cu fructe verzi – simbol al vieții, al prospețimii ei și al eternității, al păsării phoenix);
- se observă o (inter)dependență între perisabil și esență – o sete-foame a celor profunde către cele trecătoare („ne așteaptă cățeii / pâinea albă a palmelor ne-o vor ciuguli porumbeii / / setea lor ne străpunge venele”), dar și invers, a celor trecătoare către esențe („nimeni nu ne va întinde sufletul de pomană: bea! / toți pomii cu fructe verzi vor fi binefăcătoare cișmea”);
- au gustat carnea (pâinea-trup) și li s-a părut bună, au băut vinurile (sângele) și s-au veselit; au veștejit superficialul din noi, ne-au supt oasele, venele (au extras esența), până când noi ne-am regăsit în ei, alături de ei (de esență); atunci ușile gărilor au tăcut și trenurile s-au sfârșit (tăcerea din preajma unei taine; uși-gări-trenuri – simbol al trecerii);
__________________________
- poezia se dorește un soi de portret al vieții, de unde următoarea critică – titlul?;
- personal cred că strofa 3 trebuia condensată în două versuri (cea de-a doua critică);
- se marșează pe contraste - ar putea fi ăsta un defect? - nu cred!

chiar sunt curios - este vorba de Amy Mcdonald- This Is The Life.
apoi \"alea-alea\" - este o vorba veche! glumesc și eu!
un text foarte frumos, sincer!

cu respect,
pt.

\"să te poți dezbrăca de mama ta\", de lutul-umanul din tine - un om care ascunde mai mult decât spune - însuși iadul tau visează asta și ia forma crucii, pentru că tu ești donator universal, și nu tu, ci Tu! Ei, aici e aici, să vedem dacă acest mesaj se ințelege!

cu respect,
pt.

Ce-mi place mie personal la această poezie e simplitatea. Evident toți poeții au trecut prin această stare-poem, dar parcă niciunul nu a adormit atât de firesc, consumat, cu țeasta pe caldarâm.

Apoi despre facerea poemului (în buzunare cerșetorilor ajung să văd acele firmituri de pâine, acele profunzimi ascunse) - toate bune, dar mă întreb (retorica, bat-o norocu\') - oare nu și ideea te caută? Nașterea cu țipătul ca din gură de șarpe a poemului-copil, iarăși frumos - un copil care iese din tine și devine altcineva, altceva - se înstrăinează.

cu respect,
pt.

p.s.: apoi am și eu orele mele de fericire, când... îl văd pe tatăl meu copil, strângându-și mama în brațe - și mă întreb - cum se poate?

În primul rând - Hristos a înviat!
Sărbători fericite să vă dea Domnul!

apoi...

Ați putea, rogu-vă, să-mi spuneți de acest comentariu este sau nu aproape de cele văzute/scrise ori ba? Căci de nu, trebuie să folosesc altă privire până nu se încheagă apele gândului! Sper să nu supăr...

cu respect,
pt.

foi (nu voi) volante;
îndemn

O mamă icoană sfântă
Lumea pe pământ alintă
Dar de când tu ai plecat
Sufletul e-ndurerat

Căci tu, mamă, te-ai zbătut
Numai bine ai făcut
Câte lacrimi n-a vărsat
Sufletul fără păcat

La umbra mormântului
Lacrimile pruncului
Căci viață i-ai dat
Apoi l-ai lăsat

____
* întradevăr prea simplă, dacă era a unui copil mic mergea (10-12 ani); dar autorul are douăzeci-și-ceva de ani;
* pe prima pagină - probabil o scăpare.

scuze de greșelile de tastare - sunt la tot pasul, dar se înțelege ce-am vrut să spun. E târziu - drept scuză.

același,
pt.

bun, atunci să-l creionăm, nu? In cărbune:
- laptopul-biblia (rucsac); alte bagaje;
- \"ne\" - foarte interesant, aceeași dedublare din alte poezii; se simte și mai sus, dar doar ca nuanță; aici este o dedublare între esență-apropiat și altele-îndepărtat; detaliez mai jos acest joc, pe măsura ce capăt cuvinte;
- călătoare ambele jumătăți, deci sunt părți ale perisabilului; leșul numelui (de ce? numele este esența făpturii; leșul numelui arată că acel apropiat nu este esență, ci ceva perimabil: - bun deci construcția poeziei se face pe o oglindă - dualitatea eu din laptopul-biblia (cu toate bagajele sale), care apare în toată splendoarea superficialității sale (leș al numelui), iar în revers o altă dualitate omul-urât-ciungul-fals și cățeii(nu câinii!)-porumbeii-pomii cu fructe verzi;
- coborăm in strofa 2: superficialul se hrănește cu substanța dătătoare de viață a pomilor cu fructe verzi (aici verde în sensul de proaspăt, contrast cu leșul numelui, sau de crud-inocent, contrast cu urâtul-ciungul);
- creionând chipul observăm o neîncredere în cele ce vin dinafară, din alte suflete; oare nu există suflete bune pe lumea asta? chiar nimeni? nu cred (asta drept critică);
- mai vine, mai pleacă - nestatornicia urâtului, ce nu poate prinde formă; mai uită de rotirea culturilor - adică de sensul fundamental al naturii; cumva uita de esența sa, de asta devine urât;
- observăm în imaginea din oglindă eul-superficial, exteriorul-profund; se marșează pe contraste (ar putea fi ăsta un defect? - nu cred!); omul-urât-ciungul, deși părți ale răului, sunt esențe ale lumii exterioare; fatala dresură a gurilor - eu o văd ca pe o minciună (uniformizarea rostirii etc. nu sunt acestea minciuni, privări de libertate); oricum, concluzionând, strofa 3 este o imagine a răului;
- departe de aceasta (provinciale văzduhuri - aici expresia asta încontrast cu strofa 3 mă trimite cu ândul la multivalentele răului și la lipsa de apărare-aproape demodată a văzduhurilor); contrastul se resimte puternic strofa4-strofa 3 sunt imagini răsturnate, dar ale unor esențe;
- setea/foamea lucrurilor esențiale (strofa 2 - noi, superficialul, suntem însetați de cele profunde, curate; strofa 4/5 - esența, pâinea este însetată/flămândă de noi) - ne străpunge venele; acestea coborâte în noi, capătă atribute umane, contururi pline de carne (porumbei/căței, sete/foame);
- finalul - nu este apocaliptic, din perspectiva de mai sus - uite au veștejit superficialul din noi, ne-au supt esența, ne-au gustat carnea și li s-a parut bună și au mâncat și băut totul până la urmă; de aici versul \"ușile gărilor tac închise iar trenurile s-au sfârșit\"; altfel de ce ar fi uși-gări-trenuri?;
- construcția simplă în aparență este asimetrică, centrul de switch al poeziei fiind între strofa 2-3; există și subcentre ale reflecției (strofa 1-2 și strofa 3-4); personal cred că strofa 3 trebuia condensată in două versuri (cea de-a doua critică).

Cam atât. Ce ziceți, cum a ieșit acest portret în cărbune? să mai insist pe aspectele subconștiente ale poeziei (nu poemă) sau este îndeajuns?

cu respect,
pt.

Mulțumesc, LIM, tu vezi acolo unde eu nu văd! Nu te lăsa pradă înșelării, aceste poezii sunt doar voi volante, nu au volum, cum nici restul de volume nu au cotor. Încă o dată te indemn, taie, dărâmă, dă cu pietre, vedem la urmă ce rămâne - poate ceva mai drept, mai frumos, dar la fel de pieritor.

cu respect,
pt.