viața mea

1. copilăria
toată copilăria am avut pielea zgâriată
era o adevărată poartă prin care intra viața
îmi imaginam pe atunci că la naștere îmi rămăseseră bucăți din coaja de ou din care ieșisem
și păsările transparente care
imediat după naștere ar fi trebuit să vină să îmi ciugulească aceste resturi
din nu știu ce motiv au preferat să nu o facă
mă priveau însă necontenit cu niște ochi de păpușă

grădina din fața blocului mi se părea înfricoșătoare
răsărea prima în fiecare dimineață
când mă uitam pe geam ea era deja acolo
stătea fără să clipească
la un moment dat am avut impresia
că de acolo am venit eu

nu prea făceam diferența între oameni și blocuri
erau la fel de înalți durau cât o clipă pentru mine care
voiam doar să le zic săru\' mâna
mi se părea singurul rost pe care îl aveam atunci

despre soare am aflat foarte târziu
era iarnă și mă dădeam pe gheață
am alunecat și am căzut pe spate
pentru câteva clipe nu am mai putut să respir
soarele mi-a intrat atunci în ochi
și mi-a ieșit pe gură sub formă de aburi reci

2. adolescența
pe atunci mă simțeam de
parcă m-ar fi furat turcii din sânul satului
eram speriat
orizontul mi se înfășura în jurul gâtului ca un fular
ochii îmi creșteau cu zgomot mâinile se depărtau de zona inimii
tălpile deveniseră urma uriașă plină cu apă
pe care o văzusem cândva în asfalt și în care săream
dorind să stropesc cerul

cunoșteam oameni noi care nu mă cunoșteau
iubeam doar pentru că făcea parte din creștere
mă loveam mereu cu creștetul capului de soare

învățam de la lucrurile pe care nu le aveam
îmi puneam dorințe dezlegate la șiret
mă uitam la oameni aceștia ajungeau acasă
se culcau și mă visau pe mine încă uitându-mă la ei

puneam inima la zid și marcam cu cretă
cât a mai crescut

când făceam dragoste
hainele mele pur și simplu zburau prin cameră
în stoluri amestecându-se cu ale ei
formând o pastă care am aflat că se cheamă noapte

3. treizecideani
azi
norii sunt vata de zahăr pe care o mâncam în copilărie
oamenii își pun multe haine pentru că își reneagă formele și
uită să respire să tragă aer în piept puternic
să inhaleze copacii păsările cerul

ochii li se pierd în orbite
ca niște nave spațiale
furca pieptului li se îngreunează de fân

mă simt mai puternic
fricile stau pe mine ca niște ace de brad
mă urc în fiecare autobuz
crezând că poate acesta va zbura
știu că dacă îmi compostez degetele
prin găurile făcute nu va curge
lapte și miere

iubesc fără șaibă
chiar dacă nimeni nu mai iubește soarele când se apropie mai mult de el

nu mă feresc de picăturile de ploaie
că doar nu sunt pioneze
urăsc oglinda
pentru că dacă îi râcâi spatele își pierde proprietățile
îmi aleg cu grijă lucrurile
pentru că la un moment dat
cineva va veni și mă va duce pe o insulă pustie

mă bucură frigul intrat pe sub guler
nu mă mai sperie depărtările căci sunt în larg
poate doar faptul că umbra mea
nu se așază pe nimic