Petre Rau

Te-ai întrebat iubito cum din albastre zari Curg râuri de lumina cu ritmice-nspumari Din plumbuita clipa ce-apasa peste mine Zanatice fantasme cuibar de lungi suspine Sub talpi îti curge roua

Albastre si negre cristaluri în noaptea de toamna si sunetul singur se prelungea sub copacii mai rari decât pe câmpie. Iar fumul dinspre munte se prefigura în semnele lumii Atâta fericire

Si totusi visam curgerea timpului, când înserarea ma cuprindea ca-ntre tarmuri, când nepasatorul Icar îmi tremura pe retine ca roua pe frunza. Îi cautam un nume aceluia care ma redaruia

Curg zboruri de păsări, Curând se vor dezgheta neostoitele havuze. De ce iubesc rostirile tale primavară? De ce sub arcul îngălbenit de soare îmi plec fruntea albă peste musuroaiele

Cine a neglijat să-si îndrepte cugetul spre sământa elină si cine n-a stiut vechile fluvii sorbind setea noastră Această unică durere care sugruma buimacele trude vei spune că moare

Oamenii, ispititi de ei însisi, se regăsesc peste noapte neputinciosi în fata migrenelor lumii, precum serpi părăsiti de lumină în policromele amurgului vesnic. Se răzletesc peste uitări altele

Din mari asezări de lumină si oameni am cunoscut urma umedă a fruntii cu osul cicatrizat de himerele contemplate în altarul eterului Vântul aprig mai sufla pe la spate iar penumbra se

Gândurile se mai arcuiesc peste noapte iar zborul de flăcări mai lunecă prin inefabile spatii. Mai sunt, încă, cu turma de oameni, aplecat peste huma pierdută-n ninsoare de muguri.

Demonstrasem că alef nu-i alef așa cum sperau puțini filozofi cifre minuscule încifrau descifrau mi-a fost dat un fief de ascunse izvoare merita pesemne timpul pierdut printre munții de

Trecea un mort pe sub fereastra mea Și nu avea cortegiu funerar Inima-n piept îmi deveni mai grea La gândul vieții mele de hoinar. Trecea un mort pe sub fereastra mea Iar sufletu-i zburda prin

Am fost în casa predicatorului Am stat pe scaunul predicatorului M-am ospătat la masa predicatorului M-am culcat cu fata predicatorului Am pângărit numele predicatorului Spre mântuirea

Nu știu cum voi sfârși noaptea asta Frământările mele-s nebune Mi-e teamă să închid și fereastra Doar prin ea poți pătrunde la mine Simțire mult prea des capilară De ce mă atotprefaci în

Prea singur sunt între godeliene săbii Spărgând evaluând necunoscute sfere Am izbâvit prea mult pustiite corăbii Iar omul cetății m-a robit în tăcere Am sedus minți cu logiciene deprinderi Pe

Sunt nebun murmurând beethoven Logodit cu o larmă celestă Mă lipsesc și de ultimul tren Să ascult mângâierea funestă Bezna are bătaie de clopot Sunt nebun murmurând beethoven Aud liniștea

Urcam un munte cvadrilat Tocmai în vârf vroiam s-ajung De-acolo sus m-aș fi uitat Să văd departele mai lung Simțeam că aș putea s-o fac Aveam în sânge aripi noi Dar îngeri mă trăgeau

Apus Sunt singurul apei, valul ma trage Largul albastru promite ceva Nu sunt pescarusi, nu sunt nici catarge Din mâini nu voi da Si nici din picioare Tarmu-i departe - adâncul ma

Forfota mare în oras Toti muritorii se pregatesc sa moara Fiecare îsi asterne un capat de lume La cap Câte o batista doua Câte putin Si atât. În rest se moare în liniste

Renaste speranta-n copil nenascut Cu mâini ratacinde si chakra de lut Amagire de mugur dinspre amurg, Lumina de ceara aprinsa pe rug, Banala plecare visata de om, Adânca uitare-ntr-un biet

Uneori Îi era atât de frica singur sa copilareasca Încât tipa dupa mine Amagindu-ma cu tot felul de jucarii Plictisitoare Pe care le ascundeam Una câte una într-o groapa Victorian Le aruncam

Mai simt calcata iarba de tine iubito Umbra moale miroase a urme de cerb Prea timid asternut pasul tau incognito Reînvie blestemul acela superb. Mai simt calcata iarba iubito de tine Nedorita

Lepadati-ma oameni de crudul meu gând Ca o torta uitata în mine arzând Nefireasca lumina pâlpâind nefiresc Nu mai stiu daca gândul mai e omenesc Nu mai cred ca speranta ma poate salva Nu mai vad

Searbada prezenta de gheata în tine mi-am cunoscut amintirea ivita dincolo de prima ta racire ca umbra pierduta în dimineata dar goliciunea ta fireasca ce dulce-mi e si esti mereu de fata la

autobuzul acesta mă duce departe e cale lungă de mers așa mi se spune timp am berechet de ce să-l pierd doar n-oi sta degeaba atâta vreme doamne ferește îmi vine așa și m-apuc să scriu cu degetul

Cotidianul acesta Nu mai are nici un punct de vedere O bucata de încredere a fost rupta din el Si face naveta De la un capat la altul Prin mine. Noaptea se tot catara pe încrengaturile