Poezii

Am cumpărat o bucată de lună vindea un nebun convenabil teren cu acte în regulă Nu mi-am propus nimic să construiesc o casă ceva care să zboare (pe lună se plutește uneori!) în schimb am

Traiul meu suprapus peste două veacuri poftă de leacuri a tot poftit M-am tot certat cu toate legile lumii și rostul glumii nu l-am simțit Am fost lut primitiv în apneic sistem precum un

Trecea un mort pe sub fereastra mea Și nu avea cortegiu funerar Inima-n piept îmi deveni mai grea La gândul vieții mele de hoinar. Trecea un mort pe sub fereastra mea Iar sufletu-i zburda prin

Demonstrasem că alef nu-i alef așa cum sperau puțini filozofi cifre minuscule încifrau descifrau mi-a fost dat un fief de ascunse izvoare merita pesemne timpul pierdut printre munții de

Iubito, suntem un triunghi Cu laturi perfect neegale Eu, tu și noi Tu, noi și eu Noi, eu și tu Fiecare cu fiecarele sale Avem unghiuri ascuțite și lungi În care amestecăm Încordate

Dezgropam arbori tineri cu dinții Pietre largi dimprejur adunam Toamna-mi sugea ochiul minții Și fugeam, și fugeam, și fugeam Prăvălit în aridă visare În mine somn de ecouri purtam Galaxii

O seară de mai cu lună. Eu, tânăr programator Mă plimbam, visând la stele și gândind la viitor, Admiram îndrăgostiții cum treceau interclasați Câte doi, la fel de tineri, în binar

Urcam un munte cvadrilat Tocmai în vârf vroiam s-ajung De-acolo sus m-aș fi uitat Să văd departele mai lung Simțeam că aș putea s-o fac Aveam în sânge aripi noi Dar îngeri mă trăgeau

Undeva, cândva, cineva Era cu mine, cu mine era Eram cu ea, cu ea eram Și-o iubeam, și-o iubeam, și-o iubeam De unde, de când, de cine În mine se află, se află în mine Eram acolo, acolo

Sunt nebun murmurând beethoven Logodit cu o larmă celestă Mă lipsesc și de ultimul tren Să ascult mângâierea funestă Bezna are bătaie de clopot Sunt nebun murmurând beethoven Aud liniștea

Prea singur sunt între godeliene săbii Spărgând evaluând necunoscute sfere Am izbâvit prea mult pustiite corăbii Iar omul cetății m-a robit în tăcere Am sedus minți cu logiciene deprinderi Pe

Nu știu cum voi sfârși noaptea asta Frământările mele-s nebune Mi-e teamă să închid și fereastra Doar prin ea poți pătrunde la mine Simțire mult prea des capilară De ce mă atotprefaci în

Am fost în casa predicatorului Am stat pe scaunul predicatorului M-am ospătat la masa predicatorului M-am culcat cu fata predicatorului Am pângărit numele predicatorului Spre mântuirea

Vai iubită iubire discretă Spre tine la tine să zbor Să plutesc din planetă-n planetă Să urc să tot urc să cobor Și îndată odată cu luna În brațe pe brațe-o vei ști Vor suna răsuna inimi

Tot mai sper că-s născut pe-o planetă străină Ca un sfinx singuratec și sacru-n deșert Ca o lampă cu gâtul prelung și inert Tot mai sper că nu port nici o vină Pe tata demult nu prea l-am știut

mama mea cea demultă și tristă am nevoie de tine o dată pe zi nu mai știu de iubire există deznădejdea mă poate strivi. degeaba mă ascund în oglindă trupul mă apasă din ce în ce mai

E ora șase, tată, ți-amintești? Străluminarea-mi intră-n așternut Þi-aș scrie-un vers aproape pe nimic, Þi-aș da poemul meu de la debut În drumul tău spre treabă să-l citești Numai mă lasă să

mamă îți spun am devenit bolnav de-o vreme un rău în mine tot zace toți doctorii din lume n-au ce-mi face iar eu mă simt din ce în ce mai grav le dau și bani le dau de toate cele le cer să-și

Din ce haosuri s-a rotunjit iubirea aceasta sunt încă plin de incertitudini albastre inima-i ca o sferă desfășurată pe bolți aprinse cu-n ochi cuprinzând numai stele scânteietoare stele cu păsări

Într-o zi am surprins oglinda mea oglindindu-se în mine iar eu tulburat ca un vis trecător îi inversam bezmetic stânga cu dreapta Părea că mă ia în serios se saluta în mine frumos și-și

autobuzul acesta mă duce departe e cale lungă de mers așa mi se spune timp am berechet de ce să-l pierd doar n-oi sta degeaba atâta vreme doamne ferește îmi vine așa și m-apuc să scriu cu degetul

Gândurile se mai arcuiesc peste noapte iar zborul de flăcări mai lunecă prin inefabile spatii. Mai sunt, încă, cu turma de oameni, aplecat peste huma pierdută-n ninsoare de muguri.

Din mari asezări de lumină si oameni am cunoscut urma umedă a fruntii cu osul cicatrizat de himerele contemplate în altarul eterului Vântul aprig mai sufla pe la spate iar penumbra se

Oamenii, ispititi de ei însisi, se regăsesc peste noapte neputinciosi în fata migrenelor lumii, precum serpi părăsiti de lumină în policromele amurgului vesnic. Se răzletesc peste uitări altele