petre ioan cretu

tu sculptezi nepăsarea în tâmple de ied ca și cum necesarul atârnării mâinii de clanță ne face eretici din galbenul toamnei până la nuditate ne turnăm ceara lumânării bătrâne în ochi și se

mi-e sufletul pierdut printre cuvinte un murmur de frunze de ploi câte semne de întrebare atâtea umbre în noi câte tăceri tăcute strânse în podul palmei stângi atâtea buze străpunse cu

buzele-mi sunt crăpate de rouă iar în căușul palmei mele crește o flacără tu tu te ridici rug de sânge de iubire și te cuprind lumânarea morții lumină albastră duh cuvinte stinse-n ochiul strâmt

mă strecuram în tine în adânc vorbe și șoapte și sufletul tău mă credea de bucurie băteam marginile știam că în aceea noapte vei fi a mea de atâta zarvă se speriau până și cucii în timpul

zi-mi câte tainice gânduri ai ucis câte dorințe de carne ți-ai înfrânat câtă iubire cât freamăt s-a prelins luându-mă de mână spaime încă-ți străbat trupul întinerit deodată și fluturi orbi ți se

pentru a te uita am ucis și păsări a nins peste umbre peste mine nu-mi spune că știi nu-mi spune mâine de morții cei morți încremeniți în lacrimi în trupuri vlăguite de-o șoaptă în vise nedormite

cum stăm noi aliniați și spânzurați de perfuzii în paturi de fier la perete la etajul trei salonul unu salonul spânzuraților salteaua-i subțire și noi ne facem tot una cu fierul năluci fumurii

în coaja copacilor îmi găsesc casă și liniște către lună mai zbor mă așez cu fața spre pământ și arunc cu pietre cu lacrimi cu tristeți urlă vântul rece sunt lupii morții vânând umbre și marea se

întotdeauna mi-a plăcut să mă uit la tine pieziș așa într-o dungă de verde și mov o armată de degete fierbinți mă cutreieră cheamă-mă iar aripa-ți gheară sângerie se făcea părul fuior de cânepă

ai fi putut să fii femeie și dor să porți în pântec ai fi putut să fii fluture sinucigaș ai fi murit albastru din noi să știi rămâne doar vina - aș vrea să pot să întreb câți pași să fac pentru

cum știu deja că ai să pleci simt cum moartea îmi bate în poartă mai aruncă cu pietre în câinele ce latră a deznădejde a furie a moarte a viață soarele s-a strecurat pe sub ușă și

în fiecare zi îmi rescriu viața așa cum mi-aș fi dorit s-o trăiesc atât mai pot face așa pierdut printre dureri și nimicuri resentimente și iubiri și de fiecare dată îmi iese mai tristă decât aș

în lanțuri m-am legat din curiozitate singurătatea îmi dă puterea să zăvorăsc uimirea de stabilopod printre pietrele de la marginea plajei încă mă mai caut iar vântul lovește sălbatic

la mine a venit un înger cu aripile înnodate la spate să mă întrebe cum o mai duc așa în general cu fericirea în particular a venit și-așa a și plecat cu aripile înnodate la spate la mine

tristețea zilei nimicul din noi eu stând pe balcon ca în fiecare dimineață cu soarele în ochi în salon maseuza își plimbă mâinile ușor pe gambele tălpile bărbatului blond paralizat de la mijloc în

cât pustiu mă poate cuprinde câte lacrimi șiroind în ochi străini câtă iarnă în cer cât regret doamne câtă tristețe aici la mine în suflet câtă iubire sărută-mi picioarele iubito și nu mă plânge că

într-o noapte aici la spital cineva mi-a lipit pe ochiul drept ceva ca o folie străvezie roz e drept că nu prea mai pot deschide ochiul stîng dar nu mă deranjează cu toate astea în loc să mă bucur

în fiecare dimineață mă așez cuminte în fața gemului murdar pe scaun în fiecare an diminețile sunt deosebite aici la spital privesc marea și lebedele plutind elegant în căutare de hrană și-aștept

câte degete tăiate la tine-n poală câte limbi de pripas iartă-mi iubito gândul - uite ce frumos îți desenez sărutul meu pe tâmplă

femeie risipă cum îmi bântui tu patul cu cărnuri tremurânde cu oase fumegânde amnare cremene căruntă iar trupul îți miroase ipocrit a mântuire a mir și smirnă - urcă-te pe cruce îmi spui și mă

tot merg așa în neștire nesimțire bălăngănindu-mă la marginea nopții ori călărind muchia subțire a clipei ca pe o femeie flămândă frumoasă și mă îmbăt crunt cu albastru – admiră-mi curajul

mă prelingeam așa din înalturi stupid cu hainele sfâșiate de spini cu pieptul scobit iar pulpa și ea ruptă de câinii nopții câinii aceia alburii fusiformi năluci cu ochii înroșiți de teamă

Dumnezeu ne-a chemat la el într-o după-amiază vară ne-a dat câte un poem să-l scriem pe suflet cu un crin după care puteam chiar să și murim așa uitați în ținuturi barbare sau ascunși între două

ruga să-ți fie blestem bolborosit rostogolit aripă neterminată mai ales ai un crâmpei de fântână în suflet o tristețe înfiptă în ochiul căprui - Nu mai căuta versuri frumoase în