Hai-hui printre stihii

mă prelingeam așa din înalturi stupid cu hainele sfâșiate de spini cu pieptul scobit

iar pulpa și ea ruptă de câinii nopții câinii aceia alburii fusiformi năluci

cu ochii înroșiți de teamă disperare de ură de viscol

nu mă întreba de ce nici nu aș ști

m-am trezit deodată lichid purtător de tăcere

purtător de destin deasupra pădurii sălbatice de trandafiri

purtător de dragoste cu brațe subțiri străvezii umeri aduși dar mai ales trist

și asta mă neliniștește de obicei și rătăcesc printre tot felul de lumini ciudate amintiri amestecate

niciodată sătul niciodată înfometat doar setea uscată stăruie-n gât

- cum amestecai zeii cu oamenii pe pământ uneori în Olimp tu Holderin...

uf atâta neputință în așezarea lui Nichita între morți

în ierni inepte reci ca o stihie argintie îmi e așa de dor de tine poetul meu