Petraru Ionut

trebuie să ții minte nemurirea ai început să mergi în privirea asta așa cu cearșaful lipit de pielea subțire a inimii mâinile rătăcite adânc într-un bărbat al nostru pe care l-am tatuat pe

crăpăturile din plafon sunt tot mai aproape de unghiile crescute în mizerie de atunci de când nu ai mai dormit între mine și un gând păcătos în fiecare seară sunt pregatit să viscerez

n-am știut să te scriu vreodată de multe ori mă zbăteam între două lumi între fălcile unei fiare nedezvățată de sân fugeam mișelește dintr-o tristețe în altă îmi săpam groapa în fiecare

asta e seara în care vreau pot dar îmi e prea lene mi-am pierdut somnul la un fel de joc copilăresc cu nu știu câte cuvinte legate la ochi pornite într-o luptă de potriveală cu mine merg

parcă n-ai vrea să mă aștepți nu te uiți înspre mine nu îmi zâmbești cioplești în stânga cioplești în dreapta învelești o frunză dezvelești un război scoți timpul din ceas cu degetul mic și îl

pe stradă gem tomberoanele de foame plâng gunoaiele de frig iar pe la colțuri se strâng în grupuri semafoarele la bârfă ăla galben obligă roșul să se facă verde și se amuză fiecare de starea

era o zi în care soarele îmi tăia umbra în două părul îmi fugea peste cărări de frunze mișcătoare/ce-au învățat să-nghită pașii și ecoul glasului de toamnă pribegit în mine era o liturghie de

fără să-și controleze vreodată limitele trăiește de pe o zi pe altă cu privirea pierdută într-o oarecare împletește frica într-un turn de fildeș unde se acunde mai bătrân ca niciodată uneori

sunt atât de naiv încât am crezut că voi salva concertul dacă voi călca pe vârfuri iar privirea îmi va sta țintă numai la ușă cu gândul că dincolo lumina e mai puternică/inima mai

roșeața tutunului aprins ne desparte știu că mă aștepți goală culegi fără drept sentimentele cearșafurilor pline de pământ te gândești la iubire între noi navighează sărat două mii de

hai, vino draga mea dar să nu mă hrănești din cuvinte, să nu-mi cauți buzele acolo unde le vezi. să nu mă săruți. mai degrabă, să-mi vorbești despre liniști. vreau să le aud. vreau să-ți

scaldă-te prunc al orașului acolo unde Ioan ne-a botezat mântuirea urmează firul apei înspre rădăcină să nu te scurgi odată cu păcatul apa curge murdară orașul se duce în pierzanie tu cu

mergem mână de mână pe liniile din palmele lui Dumnezeu cu ochii sorbiți de lumină și ne place să scrijelim îngeri în diferite modele iar ei ca niște designeri vestiți ne îmbracă în zbor și

pe blocul ½dă-te½ mai încolo că mă sufoci ciorile joacă popa prostu` pe pachete de carne înnebunitor filmul ăsta în care noaptea se vede atât de bine creionată pe lângă aripi și strigăte bolnave

½vai vouă muritori de rând!½ și sângele divin îi băltea în tălpi cerul nostru s-a înroșit de picuri grei furia unei furtuni sfinte avea să zburde printre nori cu tunete și pe unde tavanul e

Holul lung, unde avea loc răsfățul alcoolic, aducea împreună patru uși, plus cea principală, la care ajungeai urmărind urcușul treptelor. Pe partea stângă, cuprinsă între ușa de la dormitor și cea

de când ploia ne ocolește curtea ți s-au uscat picioarele știi tu cum mi se usucă mie noaptea sufletul la lumina lumânării fumul ăla sățios nu se mai satură îmi hrănește străbunii și pieptul

la început a fost televizorul cu plasmă și sufletul meu negru care crescuse până la cer pe pământ nimic/ atunci mi-am tăiat buricele degetelor am plămădit o telecomandă i-am dat suflare cu un

½baby diseară ardem un amor ghebos?½ așa se ofertează iubirea azi nu se mai moare ca la Shakespeare nu se mai zdrelesc genunchii iubiților de inimi colțuroase pentru un amărât de

ce noapte potrivită să ne gândim la mama la butuci de vie uscați și saci de rafie la tata chitit lângă sobă pe fotoliul din catifea vișinie cu ceva carte în mână și mama afară în frig cu mucii

îmi declar câte războaie mondiale vreau mă lupt cu Nimicul și-l fac să existe plec în căutarea unui lucru și sper la o găsire pură pentru că socrate, platon nu au fost sunt primul și

azi au apărut femeia și țigara cu filtru am un apartament cu balcon descoperit de unde pescuiesc prea multe neiubite să mă satur zilnic alerg pe aleea dintre pat și noptieră care ciudat aș

de acum scriu despre tine nu te cunosc niciodată până la capăt dar felul în care te înhami la durere mă face să cred că suntem ceva nu poate spune nimeni de ce părul ți se lipește de cer