Stoian G. Bogdan, un poet cu mușchi și har cât încape

Chipurile lui Stoian G. Bogdan, un autor cu mușchi și har cât încape, de profesie jurist, dar blestemat de îngeri să participe la poemele lumii, este dovada că avem, cu adevarat, de a face cu un nou val de poezie, unul care a depășit de mult discursul biografic al generației optzeci, aranjamentele suprarealiste ale poeților debutați la începutul anilor 2000 și festivismul gratuit al generației cool-poetice, care miza pe limbajul poetic virtual. Stoian G. Bogdan, care pe bună dreptate, a primit anul acesta la Botoșani marele Premiul Eminescu pentru debut, îmi amintește în același timp de debutul lui Dan Sociu sau de poezia de la începutul anilor nouăzeci, îndeosebi de poezia lui Mircea Dinescu, poezie care îți crea o stare halucinată, alcătuită din realitate și ficțiune. La Stoian G. Bogdan lucrurile stau totuși altfel. Poezia lui, care trebuie să recunoaștem, surprinde evoluția apocaliptică a orașului, a omului și a preocupărilor acestuia, ni se înfățișează în chipuri multiple. Avem, aici, de a face cu o poezie a carnavalului postmodern. Stoian G. Bogdan vine și ne propune aceasta variată gamă de chipuri, întocmai pentru a ne redescoperi pe noi înșine în chipul ce-l purtăm pe sub costumele orașului. El, asemenea croitorilor, știe că un costum odată aruncat în lume se uzează, își consumă forma, motiv pentru care crează, din blocurile cenușii, din pânzele negre pe care cu ajutorul roților ne împingem viața, din tot ceea ce poate alcătui calendarul acestei lumi potrivita galerie de chipuri menite să ne arate că oameni la ieșirea din trup pot încă trăi pentru crezul lor. Crezul autorului nostru e acela că el este un om care se simte bine în pielea lui, chiar și-atunci când pielea are plăgi și asta pentru că scrie, scrie pentru că trăiește. Și dacă un poet nu trăiește, ce să scrie? Viziunea poetului român am putea-o compara cu viziunea poetica a unor autori americani, anume, a lui Harry Mathews, Frank O`Hara, David Shapiro sau Charles Bukowski, care toți scriu o poezie pornită împotriva kitschului, o poezie care exprimă vechea dorință de a trăi în ciuda acestui timp brutal, o poezie care în fond constituie pavajul tatuat cu prezența și, deopotrivă lipsa Dumnezeului nostru. Sincer în poezia lui, natural în expresii și formulările-i artistice, Stoian G. Bogdan reușește să ne surpindă prin acuratețea sa, reușește să creeze ipostaze care aduc aproape efectele halucinogenice ale dezvoltării. Debutantul găsește că tot ceea ce este în jurul lui poate fi transformat în discurs poetic, motiv pentru care fabrică în ultima lui cameră poemele cu ajutorul cărora va trânti scârba de viață. Temele lui sunt inspirate din viața orașului. Găsim în poezia lui preocupări legate de timp, unde aduce în atenție cadre iconice ale vieții urbanistice, printre care amintesc aici: mașina, tramvaiul și metroul, cadre care conturează ideea poetului că totul este trecător și în continuă schimbare, că omul nu poate decât să trăiască în limita fericirii lui ca un cetățean de onoare în această lume în care tanti Aglaie dansează în rochia de mireasă, popa aprinde lumânări, poeții beau vinul direct din damingeană, lichelele se visează într-un castel de nisip, poemele atârnă greu atunci când sunt folosite drept arme albe, unii caută lumină, alții caută curve să-și umple golul din pat, unde se petrece o iubire mai scurtă decât / un vers scurt. Stoian G. Bogdan preferă să trăiască verde, să își construiască propriul sanatoriu în care să găsească persoanele iubite, în siguranță, strânse-n cămașă de forță / cum se clatină ca o pendulă stricată / din lumea lui în lumea lor. „aici totul e verde / zidurile ușile aerul nebunia / înaintez pe culoare // e ca și cum aș pluti decojit de trup / atras de ecoul cuvintelor mamei / undeva în scrumul timpului / când în casa noastră luceau / bucuria și ochii // o găsesc strânsă-n cămașă de forță / cum se clatină ca o pendulă stricată / din lumea mea în lumea ei\" (Sanatoriu). Poetul mai spune că este martorul apocalipsei, vreme în care limbajul poetic este înlocuit cu cel al cailor putere, vreme în care viața cu tălpile goale pe pământ este înlocuită cu cea a în care tălpile de cauciuc prind suflare, vreme în care pe ulițele roase / zac sute de prostituate bătrâne. „pășești înainte prin ceața cu gust de cenușă / inspiri expiri până ce vezi orașul / cu ziduri gri aer stătut și oameni gri / ca și cum l-ai fi dezgropat cu suflarea din praf // cerul nu se mai vede deasupra / sunt numai ruine și mii de capcane / de-o sută de ani bărbații au plecat să moară / pentru pământul care înghite orașul // ai grijă să nu cazi în plasele păianjenilor întinse între ieri / și mâine ca să le prindă sufletele când vor veni\", (Halucinație în drum spre orașul natal). Ne mai rămâne să spunem doar că redacția revistei Feed Back recomandă cititorilor și colaboratorior Chipurile lui Stoian G. Bogdan, o carte prin intermediul căreia poetul reușește să resusciteze imaginația, poftele, pleoapele, râsul, lacrimile, picioarele și realitatea care are bile sub prepuț, o carte care legitimează ca un document discursul și calitatea poetică a lui Stoian G. Bogdan, un poet care chiar dacă ne spune: „Aș fi în mod sigur un om cu credință, smerit, dacă n-aș ști că Dumnezeu e un produs al gândirii\" (Scurtă biografie) are toate motivele să-și arate zeii. Stoian G. Bogdan Chipurile Ed. Cartea Românească, București, 2009