Viețuiesc dar nu exist

acel copil ce îți zace
dincolo de orice așteptare
copiii din tine cântă
secolelor tăcerea stelelor
astfel gândirea nu le poate
subjuga jocurile ...

nu e frig
nu e decât cel mai frumos copil
acela ce își mestecă inima
pentru a-L vedea...

\"Trimiteți copiii la mine\"

cred că toți ne dorim la un moment dat să mai fim copii, sau să retrăim momentele fascinante ale acelor vremuri când \"negrul\" era o culoare ignorată de majoritatea lor.

Am încercat Nicolle, făra sa fiu sigur ca am reușit, să transpun dubla ipostază: cea a casei fără copii și cea a casei rămase fără copii dupa ce cresc și își iau zborul.

Si apoi, îți mulțumește pentru popas cel care se autointitula cândva \"al doilea Ovidiu exilat la Tomis\", într-o vreme când habar n-avea că va reuși să scrie vreodată mai mult de un catren.

Și ar mai fi o a treia ipostază a casei în care glasuri cristaline de copii au răsunat un timp dar s-au stins rămânând doar amintire dulce.Rămasă e doar dorința de a le mai auzi măcar odată.
Am trăit citind poemul, odată cu tine,tristețea,melancolia rămase în urma reântoarcerii copiilor fiecare la viața lui de acum.

\"E doar o sumbră resemnare,
Camere mute, totul trist.
Fără copii, doar mi se pare
Că viețuiesc, dar nu exist .\"- atunci când ei trăiesc și se pot întoarce măcar de sărbători ale sufletului familiei sau în simple vizite e ceva mai ușor de acceptat.La urma urmei trăiești,exiști ca părinte, în fiecare dintre ei acolo unde sunt.
E un alt stil- mai sobru,mai profund de exprimare a sentimentelor în acest poem.E deosebit.

De aceea este subliniat contratul între cele două tipuri de casă:
- în strofa doi există noțiunea de casă justificată doar de prezeța copiilor;
- în strofa trei, casa este doar accesoriu arhitectural, nepopulată fiind de micuți;
absența acestora, este determinată de o infinitate de motive pe care doar cei încercați au avut nefericirea să le constate.

poetul, mai vulnerabil, se lamentează și are nostalgii mai aspre. Dar, tot el dă cîteodată și soluții pentru vremuri de restriște cînd adăpostul te apasă cu zădărnicia lui. Iată ce zice un verset al lui Gibran:

\"Durați-vă din visuri un refugiu undeva-ne deșert, înainte de a vă înălța o casă în mijlocul cetății.\"

E prima frază a răspunsului dat de profet la solicitarea unui ins din mulțime: \"vorbește-ne despre casă\". Îmi place cum a știut/simțit traducătorul să joace pe perechea a dura/refugiu, a înălța/casă. Casa e mult mai perisabilă.

Asprimea condițiilor sugerate de Gibran nu se referă doar la ariditatea deșertului, ci și la pustietatea din jurul sufletelor. poeții se vor întoarce cu fața totdeauna spre problemele fundamentale ale lumii. Iar casa și tot ce se presupune a fi în ea și în jurul ei fac parte dintre elementele definitorii ale evoluției sociale.
Mulțumesc de popas!

\"Înțelegi viața cu atît mai bine, cu cît mai mulți din anii tăi te cheamă dincolo de dînsa.\" Nicolae Iorga

atât

cu mare drag Pierre

La un asemenea dar, pot doar să adaug cu modestie, două gănduri de-ale mele:
·OM este “cel mai mic univers”
iar
·VIATA este “o calatorie pe un drum si spre o destinatie necunoscute”

Te mai aștept!

Omul: microuniversuri nedescoperite
de mintea cât de cuprinzătoare
a omului

miracolul vieții
combate orice predispoziție
la diagnosticare a VIEȚII de copil
doar inima plină de vis și iubire
îl redescoperă pe Dumnezeu
și ține în palmă atâtea vieți

atât

Mă răsfeți, Nicolle Pierre!

de la titlu pana la ultimul vers un text fara nici cea mai mica pretentie, obscur, penibil si facil pana si in rimele utilizate. mai departe nici nu stiu daca mai are vreun rost sa merg. totusi text care reprezinta de o maniera oarecare agonia, fiind al doilea la subiecte fierbinti si gasind inevitabil doi trei aplaudaci convinsi de calitatile inexprimabile ale genialitailor cuprinse in aceste versuri.

p.s. glumeam, evident, cu genialitati. ar fi o jignire ori un eufemism.:D. recomand o pauza de un an.

și ți-ar și rezolva problemele!

dar uite aici ca să zic așa
apasă / casă
nevoi / ploi
copii / jucării
alcătuire / simțire
lemne / îndemne
resemnare / pare
trist / exist

mie personal mi se pare puțin penibil. ție chiar nu ți se pare?

\"sunt fericit sunt mulțumit
doamne de ai mei copii
le dau bani le dau averi
fără ei în viață de toate sunt lipsit\"
MANEA SCRISÃ ȘI INTERPRETATÃ DE GUȚA (e posibil să fie însă și adrian, dracu știe)

când a citit primul meu comentari întâmplător, prietena mea a spus că nu sunt sănătos, după ce a citit textul, printre lacrimile de râs a zic că nu sunt totuși deloc un dur. mă crezi sau nu e treaba ta.
baftă multă în cucerirea celor mai înalte piscuri ale poeziei românești de la nichita încoace, hiperbolizându-ți existența în versuri de o prospețime și o naturalețe ce impune deschiderea către o nouă epocă de aur a poeziei românești și chiar mondiale.

P.S. sincer să fiu îs atât de plictisit de texte de genul ăsta, încât nu știu de ce m-am luat tocmai de tine.

Trebuia sa te întâlnești, dacă nu cu poezia asta, măcar cu titlul ei care acum îmi pare scris special pentru tine și despre tine!
Prietene, caută-ți de treabă oriunde altundeva! Ești doar penibil.

momentul poetic șade pitit, așadar dincolo de simplitatea versurilor este tratată o idee centralizată de unde valsează alte ritmatizări ale trecutului... sau viitorului, cu fiecare secundă suntem deja în viitor, și mai departe de trecut, adică nici prezentul nu există, iar ce am scris e atât de virtual tratat, încât nici timpul nu se mai știe din vremuri de an nou.

interesant punct de vedere
domnule Bratu, încântat
Pierre