ovidiu cristian dinica

Poezia se naște în poligonul de tir al inimii dragostea cel mai plăpând ricoșeu se înalță spre răsărit să atingă polul intangibil al soarelui unele cartușe trag după ele linistea în care se

strâng săgețile lunii din apa fântânilor peste aerul rănit de lăsatul zorilor în cumpătul dimineții liniștea se așterne în insomnia cerului odihnit de nesomn citesc în

nori albaștri vin ca un dans al luminii alcătuit din cuvinte în zori pe ochii străini ai zării buzele noastre sărate prind într-un sărut abstract liber să devină inimi în năvodul

La capătul firului sunt secunde pe care timpul le înrămează spaima de a nu pierde zâmbetul bogat al toamanei desprinde silabe din carnea cuvintelor se naște strigătul de iarnă al fricii stăpâne

pe țărmuri armonia verilor fredoneză cu tonuri înalte oda iubirii în lungi preumblări va devenii serafică himeră neant vărsat al topirii de sine

În miezul cuvintelor silabele stoarse de țestul literelor desfac chipul păsării strigătul ei este înghițit de stele

doi îngeri se cercetau în oglindă primul avea oglinda ca o inimă îndreptată spre cer celălalt o purta asemeni unei mări pe creasta stâncilor în prima oglindă furtuna venea către

hai domnule o dată mă sperii alergând în afară sunt păduri care nu se mai întorc nu mai hrăni păsările cu viermi de mătase am pus stavilă apei în cea mai lungă noapte să înțeleg focul în

privim colinele verzi spânzurați de cer fără teamă coborâm de pe umeri în fluidul ce ne strivește auzul știm să afirmăm despre noi ca despre acele păsări ce-și părăsesc cuibul o dată cu

în rochia roz cu boltă de trapez fata cu zâmbetul ascuns de bujorii aprinși ca o lună pe cerul inimii în balans așteptă hoinarul venit să o răpească la cântecul cocoșilor ea lasă nerăbdarea

nu știu ce vânt bântuie forul interior al soarelui sau ce cuvinte înzestrează bolta stelară cu singura neliniștită veghere știu că în zidirea albastră a marelui gol se inversează dimensiuni cu

Doamne zarea este gândul tău albastru înălțat din iubire o cupolă de biserică răstignită între patimile primăverii cu tine renaște iarba copacii păsările iertarea ne iubești cu toate culorile

în oglindă mă dezic de firele albe și neliniște pierd clipe cu spaima de a deschide ochii sunt atât de uituc încurc toate zilele de naștere am dubii și în privința aniversării mele

la marginea ploii în sărbătoarea perpetuă a luminii inima copacului este pricina primăverii trecerea timpului prin ținutul frunzelor aduce zâmbetul irișilor

lângă pietre liniștea devine apăsătoare oglindă pieselor din jocul de puzzle pe pereții inimii tăcerea becului aprins plasture la pieptul nopții