ovidiu cristian dinica

pe țărmuri armonia verilor fredoneză cu tonuri înalte oda iubirii în lungi preumblări va devenii serafică himeră neant vărsat al topirii de sine

În miezul cuvintelor silabele stoarse de țestul literelor desfac chipul păsării strigătul ei este înghițit de stele

doi îngeri se cercetau în oglindă primul avea oglinda ca o inimă îndreptată spre cer celălalt o purta asemeni unei mări pe creasta stâncilor în prima oglindă furtuna venea către

hai domnule o dată mă sperii alergând în afară sunt păduri care nu se mai întorc nu mai hrăni păsările cu viermi de mătase am pus stavilă apei în cea mai lungă noapte să înțeleg focul în

privim colinele verzi spânzurați de cer fără teamă coborâm de pe umeri în fluidul ce ne strivește auzul știm să afirmăm despre noi ca despre acele păsări ce-și părăsesc cuibul o dată cu

în rochia roz cu boltă de trapez fata cu zâmbetul ascuns de bujorii aprinși ca o lună pe cerul inimii în balans așteptă hoinarul venit să o răpească la cântecul cocoșilor ea lasă nerăbdarea

nu știu ce vânt bântuie forul interior al soarelui sau ce cuvinte înzestrează bolta stelară cu singura neliniștită veghere știu că în zidirea albastră a marelui gol se inversează dimensiuni cu

Doamne zarea este gândul tău albastru înălțat din iubire o cupolă de biserică răstignită între patimile primăverii cu tine renaște iarba copacii păsările iertarea ne iubești cu toate culorile

în oglindă mă dezic de firele albe și neliniște pierd clipe cu spaima de a deschide ochii sunt atât de uituc încurc toate zilele de naștere am dubii și în privința aniversării mele

la marginea ploii în sărbătoarea perpetuă a luminii inima copacului este pricina primăverii trecerea timpului prin ținutul frunzelor aduce zâmbetul irișilor

lângă pietre liniștea devine apăsătoare oglindă pieselor din jocul de puzzle pe pereții inimii tăcerea becului aprins plasture la pieptul nopții

în camera se intră odată cu toamna pe ușă păianjeni au țesut vise în bătaia inimii dirijori acoperiți de aplauze sunt cuprinși de curiozitatea flămândă a inocenței în locuri comune

pe treptele înserării se așează timpul cântec de pasăre în inimă adăpost blând pentru pleoape din înaltul fierbinte se retrag apele sub pretextul topirii abstracte ard

Într-o mare a tăcerii despărțită în straturi succesive adânci de teamă speranța un elev timid în fața profesorului captiv frigului din enunțuri reci modifică traseul

A fi în ninsoare temei pentru flori a fi rânduit cuvintelor pretutindeni sa respiri cu nesaț ca și cum te-ai răzvrăti împotriva aerului ce te înconjoară cu iarba fiarelor să locuiești

dacă din rotirea clipelor am putea alege o nouă limbă care să conțină toate nuanțele de verde în care să ne lăsăm cuceriți în ordinea nerostită a cuvintelor fără frică să

cu finalul înzăpezit în troiene regăsesc poveștea de iarnă în care două inimi ale toamnei reîntregesc cerul două lacrimi la marginea albă a mesei picioare tale calcă