ovidiu cristian dinica

în camera se intră odată cu toamna pe ușă păianjeni au țesut vise în bătaia inimii dirijori acoperiți de aplauze sunt cuprinși de curiozitatea flămândă a inocenței în locuri comune

pe treptele înserării se așează timpul cântec de pasăre în inimă adăpost blând pentru pleoape din înaltul fierbinte se retrag apele sub pretextul topirii abstracte ard

Într-o mare a tăcerii despărțită în straturi succesive adânci de teamă speranța un elev timid în fața profesorului captiv frigului din enunțuri reci modifică traseul

A fi în ninsoare temei pentru flori a fi rânduit cuvintelor pretutindeni sa respiri cu nesaț ca și cum te-ai răzvrăti împotriva aerului ce te înconjoară cu iarba fiarelor să locuiești

dacă din rotirea clipelor am putea alege o nouă limbă care să conțină toate nuanțele de verde în care să ne lăsăm cuceriți în ordinea nerostită a cuvintelor fără frică să

cu finalul înzăpezit în troiene regăsesc poveștea de iarnă în care două inimi ale toamnei reîntregesc cerul două lacrimi la marginea albă a mesei picioare tale calcă

bate-mă încet din rostirea ierbii și a pașilor de cuc bate-mă vârtos cu cântec înalt ploaia să ne acopere bate-mă atent la glasul vântului și la zborul păsării bate-mă cu iertarea ploii inima

curând am aflat neodihna ca într-o temniță păzită de înger pășesc pe aleea dintre inimi cu teama morții te știu ridicată în grabă cu rostul însuflețit într-o haină de solzi

pasărea de zi zboară doar pe cerul liber soarele nu topește urmele aripilor sale arde o dată cu ultimul vis

copacul din mine crește odată cu timpul coacerii straturi de lumină îmi schimbă epiderma singurele crengi cu care cuprind cerul sunt brațele tale iubito cu ele îmi străpungi inima îți dau

voievozii au în ochi liniștea dintre două lupte când înalță cetăți cu palmele goale întrețin focul în piepturile lor căptușite cu zale sunt izvoarele

urc din stradă om și pasăre adun sub ceață case și curți în rondul străjuit de vânt sunt legat cu pădurea sub care latră câinii viața pe ziduri cariate de ploaie

aproape că am uitat zborul între două cuvinte sunt visele acestei lumi paralel cu secundele în care tăcerile sunt absorbite frigul sprijină neliniștea lumii copacul din inimă

nu are margini ascuțite cu putera a milioane de suflete descoperă dimineața inima un copil singuratic respiră orizontul cu ochii flămânzi bucuria nașterii un vis din cercul major al