Ottilia Ardeleanu

după multă vreme am dat drumul câinilor din mine le-am rupt lanțurile și le-am strigat alergați le-am pus hrană proaspătă și apă chiar și celor care plângeau dincolo de gard le-am deschis în

nu e mult până acolo numai mesaje încărcate de emoție nu ajung în poarta care trebuie din precauție toți iau măsuri zic merci ăsta-i eterul el cade ca o ninsoare din gânduri poate că

un alt examen dimineața îmi părea mai ușoară cu soarele ei pripit în suflet era cald ca într-o haină de iarnă m-a atins femeia fără botniță același mârâit nimic nu i-a schimbat părul vopsit ca

ele vin în lungul serii printre pleoape cu o tablă de șah pe fruntea mea se mută dintr-o celulă în alta într-o direcție pândită îmi oferă șansa unui arbitraj onest la un mat se încheie de

a dat sfoară-n țară că și-a pierdut stiloul cu cristale swarovski fiecare are un set de valori uneori și eu mi pierd capul și mi-e nu știu cum să întreb dacă l-a găsit cineva să mi-l

mi s-a întâmplat că un om a căzut în stradă cum ți-ar cădea ție cineva cu tronc și eu conduceam singură cu gândul pe pilot automat iar noaptea nu era în toate mințile era lividă și ducea un sac de

într-o zi am sărit din mine așa cum o făceam peste șanțurile înecate când se abătea câte-o răpăială strașnică de se închinau toate babele și dădeau cu sare în pragul ușii bolborosind cuvinte

de ziua teatrului în oraș nicio scenă petrecăreții au lipsit de pe bănci cu sticlele lor amenințătoare cu stridențele lor sughițate cu semnele lor de reproș golirile în iarba

de când m-am ivit briant hoinăresc prin tot felul de haine știu să mă strecor în treburile cele mai îmbâcsite scot din minți și neghiobul și pricopsitul am înșelat închis o vreme m-am

o ruină în care nu am vrut să intru nici măcar să filmez sau ceva asemănător nu mai există ordine într-un babel stricat de vreme ceasornicele nu mai funcționează nimic nu mai poate fi

hiene stelele mușcă din carnea mea uitată pe divan un râu de sânge efervescent fiarele mă simt sunt puternice le sclipesc dinții de poftă vin în haite și puii puilor lor toate

tu ai cântecul poezia câteva etaje spre îngeri și-un câine eu am răbdarea chibzuința calmul și toamna cu ziduri de îngeri pe sufletul tău cad în frunze cântecul poezia răbdarea și

uns cu oameni pământul alunecă pe o roată dințată îngălbenită timpul pedalează pedalează cu milioane de inimi putere într-o cursă nebună în fiecare lasă o ștafetă și trece cu blugii

e prea mult nor deasupra o caschetă mucezită îmi acoperă lumea în jos sunt eu aerul înecăcios împroșcat de ploaie mărunt și lipicios din când în când bubuituri pe frontul inimii răpăie

este unidirecțională ca săgeata lui cupi ca săgeata pornește doar din inimă ce nimerește nu știe că nu are ochi are direcție nimic de zis curge mult patos de acolo o vreme până se termină

nu-ți mai împărți sufletul în 1001 de femei fiecare cu povestea ei te poate ademeni niciodată nu vei putea spune care dintre toate te-a fascinat până acolo încât să nu-ți mai găsești drumul spre

pe cheiul vieții întunecat gândul mă ia de bună bărbatul de-atunci rătăcește cu mâinile-n buzunare se-aprind oriunde trandafiri împrăștie lumini pe trup de câte ori iubirii îi cer un

de când a venit aici ne-au crescut salariile timpul real nu mai e ocupat sută la sută molfăie gumă și trece prin ferestrele unor lumi nevăzute cu 50 mbps suplimentar a învățat fotosinteza

încă am în casă vâsc și-o ramură de brad îmi oxigenez singurătatea deschid ferestrele inspir chem turturele presar grâne de-a lungul pervazului ele vin șuierând aerul temătoare prietene cenușii dar

Îmi place cum se scufundă perișoare de sâmbătă pe fundul vasului printre bucăți mărunte de legume atât cât să pară un imaginar adânc de mare unde se zbenguiesc rozetele de morcov, mici cuburi de