Ottilia Ardeleanu

ele vin în lungul serii printre pleoape cu o tablă de șah pe fruntea mea se mută dintr-o celulă în alta într-o direcție pândită îmi oferă șansa unui arbitraj onest la un mat se încheie de

a dat sfoară-n țară că și-a pierdut stiloul cu cristale swarovski fiecare are un set de valori uneori și eu mi pierd capul și mi-e nu știu cum să întreb dacă l-a găsit cineva să mi-l

mi s-a întâmplat că un om a căzut în stradă cum ți-ar cădea ție cineva cu tronc și eu conduceam singură cu gândul pe pilot automat iar noaptea nu era în toate mințile era lividă și ducea un sac de

într-o zi am sărit din mine așa cum o făceam peste șanțurile înecate când se abătea câte-o răpăială strașnică de se închinau toate babele și dădeau cu sare în pragul ușii bolborosind cuvinte

de ziua teatrului în oraș nicio scenă petrecăreții au lipsit de pe bănci cu sticlele lor amenințătoare cu stridențele lor sughițate cu semnele lor de reproș golirile în iarba

de când m-am ivit briant hoinăresc prin tot felul de haine știu să mă strecor în treburile cele mai îmbâcsite scot din minți și neghiobul și pricopsitul am înșelat închis o vreme m-am

o ruină în care nu am vrut să intru nici măcar să filmez sau ceva asemănător nu mai există ordine într-un babel stricat de vreme ceasornicele nu mai funcționează nimic nu mai poate fi

hiene stelele mușcă din carnea mea uitată pe divan un râu de sânge efervescent fiarele mă simt sunt puternice le sclipesc dinții de poftă vin în haite și puii puilor lor toate

tu ai cântecul poezia câteva etaje spre îngeri și-un câine eu am răbdarea chibzuința calmul și toamna cu ziduri de îngeri pe sufletul tău cad în frunze cântecul poezia răbdarea și

uns cu oameni pământul alunecă pe o roată dințată îngălbenită timpul pedalează pedalează cu milioane de inimi putere într-o cursă nebună în fiecare lasă o ștafetă și trece cu blugii

e prea mult nor deasupra o caschetă mucezită îmi acoperă lumea în jos sunt eu aerul înecăcios împroșcat de ploaie mărunt și lipicios din când în când bubuituri pe frontul inimii răpăie

este unidirecțională ca săgeata lui cupi ca săgeata pornește doar din inimă ce nimerește nu știe că nu are ochi are direcție nimic de zis curge mult patos de acolo o vreme până se termină

nu-ți mai împărți sufletul în 1001 de femei fiecare cu povestea ei te poate ademeni niciodată nu vei putea spune care dintre toate te-a fascinat până acolo încât să nu-ți mai găsești drumul spre

pe cheiul vieții întunecat gândul mă ia de bună bărbatul de-atunci rătăcește cu mâinile-n buzunare se-aprind oriunde trandafiri împrăștie lumini pe trup de câte ori iubirii îi cer un

de când a venit aici ne-au crescut salariile timpul real nu mai e ocupat sută la sută molfăie gumă și trece prin ferestrele unor lumi nevăzute cu 50 mbps suplimentar a învățat fotosinteza

încă am în casă vâsc și-o ramură de brad îmi oxigenez singurătatea deschid ferestrele inspir chem turturele presar grâne de-a lungul pervazului ele vin șuierând aerul temătoare prietene cenușii dar

Îmi place cum se scufundă perișoare de sâmbătă pe fundul vasului printre bucăți mărunte de legume atât cât să pară un imaginar adânc de mare unde se zbenguiesc rozetele de morcov, mici cuburi de

când l-am văzut pe primul mi-a fost teamă să-l privesc inocența lui părea cea a unui copil care se hrănise cu timp îndelungat mă apropiasem până la atingere încât am auzit o melodie pe care

m-așez la masă lângă cina mea singuratică o cană de ceai de tei din anul trecut (bietul copac așteaptă să i se cațere cineva pe brațe să-l ușureze de bâzâieli și înțepături) două felii de

să nu-mi ceri secretul adevărului de murano ochii tăi limpezi reflectă karma după care vei fi judecat fericirea o imagine în oglindă o venus fermecată care te scoate din minți dar nu te

el în camera lui ferestre închid cerul ca un stăvilar fotoliul înfoiat cât un ziar plin de evenimente pe noptieră ochelarii un ceas care îi numără zilele telecomanda pe

știu că ningea, aproape că nasul meu făcea parte din sticla înrămată cât pentru un copil plăpând, fulgii săpau să ajungă la mine, eu eram o floare de aburi, mă deschideam dintr-odată spre curtea