Ottilia Ardeleanu

azi mi-am dus prietena la urgență o luase razna până mi-am pierdut rațiunea am stat la marginea ei ore în timpul ăsta cred că a încercat Moșul să intre pe sub pielea mea nu vedeam decât un om

când se furișează între ei abia se mai îngăduie trec târșâind pământul unul pe lângă altul până la banca din drum unde moțăie pe câte un gând firav îi mai trezește ori un chiot ori vreun bună

femeile plâng mereu nici ele nu știu de ce să impresioneze singurătatea să anunțe nașterea moartea ori altă cucoană stridentă fericireeeeee lacrimile zâmbesc în cristalin nu le doare

dau din coate în viața mea în lichidul ei amniotic nu am cu cine să mă bat pe un loc de muncă nu există noțiunile de șomaj restructurări fișă de lichidare obligația predarii eforturilor proprii

nu-l mai lăsa pe imbecil să se aprindă la fitil să se topească fără rost obiect de ceară de-ar fi fost când toujours ca o paiață înjurând vine din piață nici cu un fir de leuștean nu îl făcu

se joacă în plete blonde cu foarfecele oglinzile văd totul respiraţia bate drumul dintre lobi în fundal o muzică veselă unduind aburul de cafea romanţios adună femei din cele mai

asta îl bucură pe dumnezeu să fiți iubitori să fiți iubiți predică în om el este atmosfera starea aceea în care nu mai atingi pământul și nu cazi câtă vreme pe creștet umblă lumina cu cercul cum

într-o zi iubirea mi-a zis oprește caii să mă dau jos ce gătită era când a coborât din mine voaluri voaluri aerul plutea și ea a intrat în palatul tău de răsărit un zâmbet ți-a

Să fie ceva vreme. Au dus-o împreună până aproape de prăpastie. Suflete întunecate. Vagi urme de soare ca un ou spart în tigaie. Au început să se judece. Mai întâi unul pe altul. Răstit, umilitor,

Dimineață de luni. Grea desprindere de sine, de confortul unui alt sfârșit de săptămână, în intimitate. Despic ziua de noapte cu aburul unei cafele neîndulcite și cu o carte. De data aceasta, Gela

cum se amestecă tricolorul în privirea mea cameleonic în aerul rece de mare prin care nu vezi decât acoperișul sub care lumea iese la existență ca la tribună spiciul ei aproape că nu doare pentru

după multă vreme am dat drumul câinilor din mine le-am rupt lanțurile și le-am strigat alergați le-am pus hrană proaspătă și apă chiar și celor care plângeau dincolo de gard le-am deschis în

nu e mult până acolo numai mesaje încărcate de emoție nu ajung în poarta care trebuie din precauție toți iau măsuri zic merci ăsta-i eterul el cade ca o ninsoare din gânduri poate că

un alt examen dimineața îmi părea mai ușoară cu soarele ei pripit în suflet era cald ca într-o haină de iarnă m-a atins femeia fără botniță același mârâit nimic nu i-a schimbat părul vopsit ca

ele vin în lungul serii printre pleoape cu o tablă de șah pe fruntea mea se mută dintr-o celulă în alta într-o direcție pândită îmi oferă șansa unui arbitraj onest la un mat se încheie de

a dat sfoară-n țară că și-a pierdut stiloul cu cristale swarovski fiecare are un set de valori uneori și eu mi pierd capul și mi-e nu știu cum să întreb dacă l-a găsit cineva să mi-l

mi s-a întâmplat că un om a căzut în stradă cum ți-ar cădea ție cineva cu tronc și eu conduceam singură cu gândul pe pilot automat iar noaptea nu era în toate mințile era lividă și ducea un sac de

într-o zi am sărit din mine așa cum o făceam peste șanțurile înecate când se abătea câte-o răpăială strașnică de se închinau toate babele și dădeau cu sare în pragul ușii bolborosind cuvinte

de ziua teatrului în oraș nicio scenă petrecăreții au lipsit de pe bănci cu sticlele lor amenințătoare cu stridențele lor sughițate cu semnele lor de reproș golirile în iarba

de când m-am ivit briant hoinăresc prin tot felul de haine știu să mă strecor în treburile cele mai îmbâcsite scot din minți și neghiobul și pricopsitul am înșelat închis o vreme m-am