săritură înapoi

într-o zi am sărit din mine așa cum o făceam peste șanțurile înecate când se abătea câte-o răpăială strașnică de se închinau toate babele și dădeau cu sare în pragul ușii bolborosind cuvinte pe care nu le-nțelegeam mă-nchinam și eu urmărind crucea bunicii care umplea tot cerul Iisus răstignit pământul mânca norii și toată gura îi era plină cu apă stropea peste cuvertura șifonată a zilei cu ten amurgit ca mama rufele înainte de călcat mă turteam de posomoreală furtuna încruntată trecea peste mine mă spăla ca pe un păcat înțepeneam cu ochii în stropii cât grindina care compostau frunzele de viță urcate ca în tramvai nu-mi amintesc decât chicotelile camarazilor iar când mai dădeam câte-un brânci vreunuia mai mic decât noi fugeam râzând de răsunau ulițele ținându-ne cu mâinile de burți zdruncinându-se precum pământul sub plug plânsul aceluia se scurgea mineral spre rădăcini de-acolo creșteau zîmbetele noastre mai jucam și paparudele de se uitau băieții prin fustele noastre lipite în formă de fecioară iar noi săream în bălți ca broaștele stropindu-i până la piele vreau să mai sar măcar peste un pârâiaș despre detentă învățasem la orele de sport oricum acele chipuri... aleargă prea iute prin fața mea ca ploaia aceea de vară pe care numai bunica o mai putea opri scuipând în sân mă aflu de cealaltă parte a șanțului și nu mai plouă pe ulița sufletului meu e secetă. (24 aprilie 2010)