Ottilia Ardeleanu

de azi voi fuma curcubeie îmi voi dori ploile lumea se va feri de privirile mele fulgere vor prevesti al nu știu câtelea potop voi obliga toamna cu un creion la tâmplă să dezbrace haina de

răsăritul mă plesnește peste obraz aerosolii se înșurubează în nări îi simt metalici reci deciși să intre în plămâni cu viteză un telefon țipă prin pereți mereu vecinul de la etajul

în coada de așteptare stă fericirea după toate câte mi-au smuls zâmbetul de luni de marți până la cel de duminică și anii mi s-au numărat în fel de fel de nimicuri despre care de mă-ntrebi nu

nu sunt sigură dacă m-am trezit cum nu știu dacă acesta e orașul meu cum n-aș putea fi încredințată că asta este o zi ori noaptea mileniului necazurile au ieșit din pământ calc pe șerpi care

m-am conversat cu un evreu o mustață frumoasă barba îngrijită semăna cu o cunoștință venise cu frida cățelușa nu mai mânca la fel și motanul tomiță coincidență nevasta lui purta o bască peste

e seară și ca să-mi înving singurătatea o iau pe străzi citind în tăcerea copacilor străjuiți de felinare oamenii forfotesc un du-te - vino impecabil urmele rămân impregnate în asfalturi uneori

viață mă uimești tu niciodată nu mi-ai spus că ești bolnavă la unu șaptezeci și opt cu golul ăla între sâni și claviculele lin articulate cu hainele ajustate încât îți cuprindeam mijlocul cu

mă întrebi la fel de indolent mă tu ai ceva cu mine în timpul ăsta lumea se va lepăda de păcate eu va trebui să-ți răspund nu nu mai am nimic cu tine ridici sprânceana cu accent dar ai

noaptea venea cum ai sparge un bec îngropați greu ne țineam respirația ceva blurry blurry se strecura mai sunteți mă vreunul dădeam din cap vlăguiți printre fleșuri prin urechile

vom aduce toamna ca pe-o găleată de struguri și încă una o s-o răsturnăm în căruța de timp vom struni un singur cal vom lăsa câmpurile cu pântecele dezvelite să rotească frunzele în iureș să

se stârnise furtuna ca o tuse bronșică scuipau buzele de pământ iarba se îneca așa ca un prosop de borangic în râuri cu capul în jos lumea părea un univers bont gemea era vremea am

mai mult ca sigur că prin articulațiile mele scrâșnesc oameni din moment ce mă identific reumatismal cu durerile din mine chiar și când mă așez îi simt cum țipă dedesubt sufletele se fac

din chilie Dumnezeu nu iese oricând toate se petrec de la sine chiar dacă te frămânți e-n zadar nu spune ce-o fi o fi pentru că oricum nici măcar întâmplarea nu e întâmplătoare tace și

tu suporți orice stai oricum te afli în fel și chip ți-e cumplit dar nu vrei să mă întristezi nu dai niciun semn mă lași să cred că lucrurile merg bine acolo aici mai ales între noi dar eu știu că a

elicea decupează viermișori de aer ei ne confundă cu clorofila și ne ciupesc de mâini de buze de tot prefăcuți în orificii și spirale fosforul uman ne întruchipează într-un fel de reclamă

o rog să urce în apartamentul meu dar ea bolborosește ca o țeavă cu aere se oprește în fața blocului plictisită de căminul ei umed ca un infractor soarele încearcă lacătul urcă pervazul

strada se golește ca o sticlă de lapte mămăligă pripită luna în ceaunul dintre stânci aburește mintea mea purtată de vânt pare vântul suflând sub pirostrii spre fața întunecată oamenii

metamorfozează frunzele după inima mea veștejește vremea mărăcinii aleargă spasmodic în ceasul acela nu va mai cânta solitarul voi auzi durerea cum îmi taie brațele trupul drujba va continua