Ottilia Ardeleanu

nu te întreba cât ține uleiul din candela deasupra patului tău el arde clipele netrăite sfârâie cum ar scrie pe pielea ta că nimic nu e imposibil dacă crezi lumina ei se transpune pe tavan și

ninge creștinește cu tot ce au mai bun ba chiar încing o bătaie cu bulgări pentru spălarea păcatelor unii se spală pe mâini mai încolo niște oameni acceptă căderea întinzând

mi-am pus taiorul la doi nasturi maro cu reflexe aurii el o geacă verde crud eu ochelari de soare el o șapcă ștrengară eu pantofi cu toc de 10 el adidașii de firmă poșeta borseta pe aleea

jumătate de viață dusă în oglindă cu jumătatea rămasă să fi ajuns pe culmile acesteia așa de timpuriu așezarea din urmă parcă nu-i a mea copilul neastâmpărat cu zulufi negri pare a nu fi eu nici

cunoaște atâta istorie în pielea lui roasă pe la margini s-au agățat atâtea stofe atâtea fuste și atâți pantaloni păstrează încă forme de femei și bărbați mirosul lor felul de a sta greutatea

azi tristețea a nins tacit peste obrazul meu s-a așternut lin de departe un dor a suflat ca într-o oglindă nu-i vedeam chipul ningea mărunt sufletul meu o casă de țară în care ai făcut

am făcut pentru tine acele lucruri când lumina te lovește în raiduri nu aveam adăpost prea mare inima era de ajuns pe străzi sângele unui apus infantil în ghearele ulilor norii ștergeau orice

să vorbești despre o fabrică o fabrică este o fabrică ea este din fiare ea este beton ei și se găsește cineva să o demoleze cu buldozerul ce poate simți ea dar să vorbești de un om

vântul prin crengi adie o melodie dar nopțile nu-mi par mândre și senine decât cu tine de fierbinte soarele se scaldă în trupuri ca o pasăre în aer este vacanță pentru restul lumii noi avem

cum trece viața pe lângă noi din doi în doi și-un car cu boi cum se smulge iarba din tălpile noastre cum cuvintele se fac tot mai albastre mă reazem de umărul tău drept circumspect un zâmbet

de dragul cui acuzăm pe ceilalți ce urmărim și mai ales pe cine de ce facem lucruri pentru care plecăm capul spre rușine poezia nu este negare frustrare împroșcare să o recunoaștem și

dospești în mine prescură mă rumenesc pe prispa țintuită în raze mă rotunjesc ca-ntr-un cuptor aprins în noapte de jăratec cu stele mă coc un pântec de foc mă perpelesc pe-o parte

nu-mi pot imagina decât călătoria cu tramvaiul teama de scaunele goale și vatmanul preocupat să răspundă cuiva pe fb anomalia prezentului reflectat în singurătate cea mai gravă boală neglijată

de azi voi fuma curcubeie îmi voi dori ploile lumea se va feri de privirile mele fulgere vor prevesti al nu știu câtelea potop voi obliga toamna cu un creion la tâmplă să dezbrace haina de

răsăritul mă plesnește peste obraz aerosolii se înșurubează în nări îi simt metalici reci deciși să intre în plămâni cu viteză un telefon țipă prin pereți mereu vecinul de la etajul

în coada de așteptare stă fericirea după toate câte mi-au smuls zâmbetul de luni de marți până la cel de duminică și anii mi s-au numărat în fel de fel de nimicuri despre care de mă-ntrebi nu

nu sunt sigură dacă m-am trezit cum nu știu dacă acesta e orașul meu cum n-aș putea fi încredințată că asta este o zi ori noaptea mileniului necazurile au ieșit din pământ calc pe șerpi care

m-am conversat cu un evreu o mustață frumoasă barba îngrijită semăna cu o cunoștință venise cu frida cățelușa nu mai mânca la fel și motanul tomiță coincidență nevasta lui purta o bască peste