Ottilia Ardeleanu

am făcut pentru tine acele lucruri când lumina te lovește în raiduri nu aveam adăpost prea mare inima era de ajuns pe străzi sângele unui apus infantil în ghearele ulilor norii ștergeau orice

să vorbești despre o fabrică o fabrică este o fabrică ea este din fiare ea este beton ei și se găsește cineva să o demoleze cu buldozerul ce poate simți ea dar să vorbești de un om

vântul prin crengi adie o melodie dar nopțile nu-mi par mândre și senine decât cu tine de fierbinte soarele se scaldă în trupuri ca o pasăre în aer este vacanță pentru restul lumii noi avem

cum trece viața pe lângă noi din doi în doi și-un car cu boi cum se smulge iarba din tălpile noastre cum cuvintele se fac tot mai albastre mă reazem de umărul tău drept circumspect un zâmbet

de dragul cui acuzăm pe ceilalți ce urmărim și mai ales pe cine de ce facem lucruri pentru care plecăm capul spre rușine poezia nu este negare frustrare împroșcare să o recunoaștem și

dospești în mine prescură mă rumenesc pe prispa țintuită în raze mă rotunjesc ca-ntr-un cuptor aprins în noapte de jăratec cu stele mă coc un pântec de foc mă perpelesc pe-o parte

nu-mi pot imagina decât călătoria cu tramvaiul teama de scaunele goale și vatmanul preocupat să răspundă cuiva pe fb anomalia prezentului reflectat în singurătate cea mai gravă boală neglijată

de azi voi fuma curcubeie îmi voi dori ploile lumea se va feri de privirile mele fulgere vor prevesti al nu știu câtelea potop voi obliga toamna cu un creion la tâmplă să dezbrace haina de

răsăritul mă plesnește peste obraz aerosolii se înșurubează în nări îi simt metalici reci deciși să intre în plămâni cu viteză un telefon țipă prin pereți mereu vecinul de la etajul

în coada de așteptare stă fericirea după toate câte mi-au smuls zâmbetul de luni de marți până la cel de duminică și anii mi s-au numărat în fel de fel de nimicuri despre care de mă-ntrebi nu

nu sunt sigură dacă m-am trezit cum nu știu dacă acesta e orașul meu cum n-aș putea fi încredințată că asta este o zi ori noaptea mileniului necazurile au ieșit din pământ calc pe șerpi care

m-am conversat cu un evreu o mustață frumoasă barba îngrijită semăna cu o cunoștință venise cu frida cățelușa nu mai mânca la fel și motanul tomiță coincidență nevasta lui purta o bască peste

e seară și ca să-mi înving singurătatea o iau pe străzi citind în tăcerea copacilor străjuiți de felinare oamenii forfotesc un du-te - vino impecabil urmele rămân impregnate în asfalturi uneori

viață mă uimești tu niciodată nu mi-ai spus că ești bolnavă la unu șaptezeci și opt cu golul ăla între sâni și claviculele lin articulate cu hainele ajustate încât îți cuprindeam mijlocul cu

mă întrebi la fel de indolent mă tu ai ceva cu mine în timpul ăsta lumea se va lepăda de păcate eu va trebui să-ți răspund nu nu mai am nimic cu tine ridici sprânceana cu accent dar ai

noaptea venea cum ai sparge un bec îngropați greu ne țineam respirația ceva blurry blurry se strecura mai sunteți mă vreunul dădeam din cap vlăguiți printre fleșuri prin urechile

vom aduce toamna ca pe-o găleată de struguri și încă una o s-o răsturnăm în căruța de timp vom struni un singur cal vom lăsa câmpurile cu pântecele dezvelite să rotească frunzele în iureș să

se stârnise furtuna ca o tuse bronșică scuipau buzele de pământ iarba se îneca așa ca un prosop de borangic în râuri cu capul în jos lumea părea un univers bont gemea era vremea am