olga stefan

ruxandra novac a valotizat foarte mishto tot potențialul expresiv al lui \"sunt terminat\" cu variațiunile lui în funcție de gen și număr, dar desigur în alt context și pe alt ton (că aici e un protest împotriva societății de consum cu sărbători consumiste și inutile) \"purtăm rochii demodate din anii douăzeci/fiindcă în inimile noastre sîntem de fapt dulapuri și sfori/rochii din mătase și tafta răcoroasă/fiindcă sântem terminați, terminați\" - simply reminded me of this.

vă mulțumesc tuturor. a fost minunat ieri la lansare, nu mă așteptam să iasă atât de bine. iar Șerban Foarță este nu doar un mare poet, ci și un om deosebit.

țineți-mi nu ține-ți. i+m so tired, ah,

mulțumesc și ține-ți pumnii! noapte bună

mulțumesc:)

îmi cer scuze, dar prima copertă a cărții lui Șerban Foarță nu am avut-o decât în această dimensiune, în invitația (făcută în word) apare alăturată de desen.

e o obsesie a mea, nu mă împac cu termenii tehnici, prea tehnici, îmi par forțați uneori, mai ales sub egida unui text poetic care emană multă sensibilitate. însă din perspectiva pe care o expui, da, e just folosit \"psihoze\",(eu mă refeream mai mult la melodicitatea cuvântului, ce-i drept, că tot vorbeam de corespondențe), sub aspect programatic (unna ca alter-ego).

îmi plac analogiile, corespondențele. transcrierea curată a trăirii pure, așa cum vine, nu așa cum ți-o amintești. nimic dublat de filtrul percepției, al logicii interne a lucrurilor. sunt de acord cu ela, \"delicat\" arată ca atașat de vers, un corp străin pe care textul nu-l asimilează. nici următorul vers-comparația-\"ca un măr ananas privit de un pictor\" nu reușește să refacă traseul sentimentului necontrafăcută în modul în care reușesc distihurile precedente. îmi place că redresezi întrerupere asta ulterior, cu feeria de arome și enumerația alertă. totuși, cuvântul \"psihoză\" e prea tare, prea tehinc, nu se dizolvă...aș fi zis mai degrabă \"depresii\" (lăsând titlul așa cum e, fără legătură, psihoza se compune din toată trama, nu are nevoie de o justificare explicită (cred eu)

îmi place ideea asta a ordonării zilei/cuvintelor/ființei, pentru ca totul să arate antispetic, ca o cameră de lucru. poate că puteai insista mai mult asupra acestui aspect eventual să încerci o altă gemoetrie a textului, ceva de cutie chinezească, un sistem de matriosce, să te concentrezi asupra acumulării de cutii, existențe și să mergi într-o gradație subtilă până la rezultatul pe care îl lansezi destul de brusc aici: tu, omul cutie. să muți focalizarea de pe ideea de fericire- destul de comună, mai ales că nu vine ca un cumul de \"altceva\", ca o prefigurare a altceva, ci spontan, ca o găselniță (plus că practic în zona asta se instituie simetria celor două strofe, pe care, după cum ziceam, aș lăsa-o deoparte, ca procedeu), pentru a reliefa ideea decompunerii, a mistificării prin ambalaje de tot soiul.

chiar și pe cei de 15 den
care s-a stins la frageda grosime de doar 8 (den)
paișpe cinșpe saișpe hai că mi se rupe-n paișpe.

- astea sunt lucrurile pe care le-aș scoate. în rest, mi-a plăcut mult ce am citit, o intruziune acidă în spațiul restrâns al unui moment în care solitudinea e suportabilă, și te bucuri că e suportabilă, te apuci s-o diseci ca să-i înțelegi mecanismul. frazele scurte, încordate, mi-au amintit de părțile reușite, pregnante ale volumului ioanei nicolaie - cerul din burtă, fără abstractizările și efuziunile hipersentimental(ist)e ale acesteie.

\"îți,îți,îți\" - am devenit brusc sensibilă la repetiții, mai ales atunci cînd nu sunt organizate, cînd apar descoperite (și sincer, nu știu dacă poți rezolva problema lor, le poți, eventual, camufla), dar și cînd par să nu aibă vreo umbră anume de intenționalitate, de provocare a unui circuit tip malaxor-de-informație. aici mesajul e destul de clar ca să nu fie necesară accelerarea asimilării lui.
o altă tăietură a versurilor ar putea fi o soluție (avantajoasă, pentru text, așa cum e acum). un soi de operație estetică. și nimic altceva (iar ideea camuflării cade)

aici chiar intri în măduva lucrurilor. chiar le scormonești, le scoți la iveală posibilitățile. ești tot mai puțin abstractă și volatilă(mai sunt ceva urme din suflul acela, \"timp spânzutar în ecu\" ar fi un exemplu, o expresie asupra căreia ai putea reveni). ce mi se pare mie important e faptul că textul începe să capete adâncime. și că arăți ceea ce este, nu doar ceea ce vrei. că te gândești la cititor, la impactul lui cu felia de viață pe care o expui. îmi place că felia asta nu e alterată, că ignori peisajul urban, ultra-folosit. îmi plac mult asocierile, îmi place peisajul înțepenit, cu obiecte care se mișcă singure, și în care oamenii sunt mai degrabă crochiuri, nepregătiți să iasă în lume. chiar mă bucur că am citit acest text. a fost ca o plimbare de una singură printr-un cartier vechi. un drum cu bălți, cu ziduri și porți scorojite, a red box of memories.

\"frumosul acela in albastru de prusia de apare in toate
pozele ca un cupidon\" (=)) ) e raul huluban :))

îmi place. dar dacă M. a murit, acesta e ultimul text despre el/ea (M. este, pentru mine, în continuare, o ființă asexuată, înțepenită în paradigma suferinței și a claustrării, o entitate atașată de tine uneori ca o eșarfă care flutură-n vânt, o expresie a volatilității, a atașării de ceea ce ne particularizează, alteori ca o excrescență de carne, ca un semn de care nu te poți lecui). și-apoi, litera asta, singură, care-i autentifica prezența, prin grafia ei, îmi semăna a dedublare, o completare a negației/necunoscutei N, dar și o opțiune de alter-ego colector de singurătate, nebunie, durere personală (poate și din cauza formelor pronumelor reflexive de persoana 1 singular). dar toate astea țin de codul meu simbolic personal (e foarte rău să începi să gândești în simboluri, totul începe să capete brusc o explicație pe care, de multe ori, ai prefera s-o ignori)
în fine, a muri ca o vrabie implică anonimatul cel mai gri, sângele amestecat cu praf, o compasiune egală cu sine, o reiterare a schițării unui cerc în care se înscrie întreaga lume, dar imperceptibil, un suflu tragic cu care personajul tău colectiv, a cărui prezență e justificată doar prin metonimii (lumea-mijloacele de transprt în care se înghesuie, străzile pe care merge, clădirile pe care le locuiește, această \"lume\", acest puhoi de oameni care vin de nicăieri și care nu-ți seamănă nici ție, nici lighioanei, nici lui M., de care vrei să te izolezi- și recurgi la spații sufocante, saloane, camere antiseptice, acoperișuri sau subterane, medii extreme) este tangențială doar uneori.

dar, dincolo de interpretări, ioana, textul tău e emoționant. conține una dintre acele emoții pe care nu le mai am citind orice, și cărora le duc, câteodată, dorul. e un text lucid, în care nu mai explici, nu te mai explici, aproape că îți scuzi prezența \"de la o vreme M devenise o limbă de clopot în mine.
nici nu se vedea prea bine\", ca să muți te lime-light pe M.

nu știu dacă e ultima oară când scrii despre personajul ăsta al tău, misterios și ciudat, pe care, ca cititor, ar trebui să-l deschizi ca pentru o necropsie ca să-i descoperi taina și să-l diagnostichezi. nu cred că sunt singura care simte chestia asta acum. ca și când mobilul suferinței ăsteia atroce a lui/ei ar fi fost, până acum, un subiect tabu.

all in all: e un text bun. și puternic. merită să fie un final. ultima pagină care răscumpără toate eventualele scăpări ale unei fișe clinice mari cât o carte.

îmi place, se vede un text muncit, explorat în zonele lui slabe și întărit acolo unde a fost cazul, operat estetic acolo unde apăreau segmente flasce (îmi aduc aminte o anumită senzație de delasare care apărea în versurile ce anunțau finalul), reloadarea aceasta e parte din experiență (benefică) a auto-examinării atente,pe care e musai s-o faci,from time to time, dincolo de atașamentul față de prima idee, prima încercare. e enervant să revii pe text, știu prea bine, dar e foarte folositor.
ceea ce era, înainte, mimesis, se transformă tot mai mult într-o stare privată, într-o descriere a propriei tale lumi, iar nu a lumii-colaj, dinainte. expresia frustă este anulată în favoarea plasticității imagistice, efectul reușește, în mare parte, asta și datorită echilibrului pe care îl instaurezi renunțând la intruziunile paraliterare (autobiografice), ilizibile pentru cititor, la construcții incidente și exaltarea de a scrie mult, de a truca mult. te-aș sfătui să faci un experiment și să eviți (să te abții) să scrii, o vreme, despre îngeri, lumină, suflet. e un lucru care mi-a fost sugerat mai demult, și de care, ținând cont, am ajuns la modalități de exprimare care necesită o privire mai de ansamblu, dincolo de câteva motive pe care utilizarea frecventă le-a depoetizat. nu-i ceva ușor, e ceva de făcut pe ciornă, de exersat, de combinat, șters și reluat, dar merită în momentul în care îți dezvolți propriul lexic, care o să refuze singur ceea ce e desuet sau superutilizat.

eu mă bucur să constat că refuzului unei dimensiuni personale, individuale sau tradiționale sacre i se oferă alternativa unor texte care conțin acest substrat, al căutării unui Dumnezeu mai mult decât personal. cel puțin asta văd eu aici, citind textul în codul pe care-l propune titlul. în plus, e aici și o tensiune,ca la citirea \"polifonică\" unui psalm.

mai bine, doar încă o sugestie: ce-ar fi sî pui ultimul vers între paranteze? sună ca o voce din subsidiar, vocea responsabilă, care \"scoate\" (sau vrea să scoată) cititorul \"abstract\", cel pe care l-ai avut tu în vedere \"că despre cel concret, nu se știe niciodată:) ) din text, dar fă-o să și arate așa, ca o alternativă.

nu-mi place finalul, acel \"cățea\" îmi sună inutil trivial, patetic chiar. în rest, citind textul, te descopeream lucidă, responsabilă de fiecare cuvânt (mai puțin la partea cu \"supa indiferenței\" care nu e o imagine neapărat proastă, cât discordantă cu tonul egal și obiectiv pe care l-ai ales aici).eu ți-aș da un sfat, aside this text: nu te irosi, scrie mult dar taie mult și lasă atât cât să nu ți se poată reproșa nimic.

Ela, îmi place foarte mult ce ai scris despre volumul meu, pentru că ai intuit mesajul cărții și pentru că ai receptat mesajul cărții exact așa cum trebuie și așa cum aș vrea să fie perceput: un vertij care păstrează o legătură permanentă și indestructibilă cu \"lucrurile lucide\".
mulțumesc mult.

îmi place, aș încheia cu \"trecutul cu tine este deja un dinozaur\", e un vers simpatic, destul de original și insolit ca să dea forță finalului.