Nr de gânduri / orgasm

11 ianuarie 2007 E o seară ca oricare alta, bună să-mi amintesc faptul că ne apropiem de moarte […]. Vă zâmbesc cu un zâmbet de smoală încleiată pe dinții voștri care mușcă din carne în zadar, în zadar. Agățați-vă de mine. Vă duc în locurile voastre cele mai întunecate, acolo unde vreți să scoateți cuțitul și să sfâșiați de plăcere, acolo unde știți că o să muriți, unde simțiți acut că o să muriți, mai devreme sau mai devreme. Vă place. Vă mințiți că nu vă place. Vreți să fugiți dar nu puteți. Fugiți și vă întoarceți. Sunt veșnica hazna umană, moartea colectivă. […] Mi-am ridicat brusc capul de pe pernă. Câteva șuvițe de păr au rămas prinse sub mine, pe spate. Am părul lung și negru. Aș vrea să pot să mă înfășor în el și să pot să fac noapte, dar părul meu nu e suficient de lung, și nici afară suficient de lumină. Trăiesc într-un continuu crepuscul. Doar când e soare orbitor întrezăresc și eu oarece lumină. Și atunci închid draperiile, aprind lumânări în sfeșnice aurite și-mi imaginez că nu există soare, că este doar noapte, și că toți suntem liberi. Prin termopane răzbate firav viața. Hai să trăiesc. Îmi trag încet pe picioare ciorapii. 8 den. Vreau ciorapi subțiri, deși știu că-i rup repede. Mă mișc prin lume cu brutalitate. N-am blândețe-n mișcări. Nu-mi feresc corpul de vânătăi. Obiectele parcă vor să mă bată prietenește pe umăr, dar le scapă câte una mai tare, și mai tare, și mai des… Mă uit la lucrătura ciorapilor pe măsură ce-i rulez în sus. Găurele lângă găurele, vecine ca vecinele de palier pe orizontală, și de bloc pe verticală. Găurelele vorbesc între ele, dragă, ia uite ce m-am îngrășat, de-abia mai pot să respir… poc. Am tras prea tare. Ciorapul s-a rupt, găurelele au decedat. O tragedie în ziare, necrologul obiectelor dragi. Cu nespus regret anunțăm în această tristă zi trecerea în și mai neființă a iubitului și respectatului nostru ciorap marca Pompea, material lycra, care s-a stins la frageda grosime de doar 8 (den)…Nu te vom uita până la următorul epilat! Semnat, picioarele mele… […] Mă așez în fotoliu. Mă uit la televizor, cu mâna pe telecomandă. Ecranul este stins. Fac un zapping mental. Apăs pe butoane. Canalul unu arată Alia în fotoliu. Doi. Alia în fotoliu. Trei. Alia în fotoliu. Patru. Cinci. Șase. Alia în fotoliu. Încep să fredonez pe versuri. Opt nouă zece Alia în fotoliu, unșpe doișpe treișpe așteaptă să intre din infern în purgatoriu, paișpe cinșpe șaișpe hai că mi se rupe-n paișpe. Dau pe canale stinse care afișează același program. Există doar canale care ne arată doar pe noi în fața ecranului, în fotoliu, pe pat sau canapea. N-aveți decât să vă convingeți… stingeți televizorul… […] Ceva de bine? Pe canalul doi Alia zâmbește. Opresc puțin. Cineva parcă i-a ridicat cu o ață, de sus, colțul drept al gurii. Ah, e chiar peste dintele de porțelan care de aproape se vede că e pus, ce oroare. Cadavrul își arată protezele care-l ajută spre groapă. Un dințișor de plastic aici, o cusătură colo pe abdomen (moartea pe motiv de apendicită e rușinoasă astăzi…), niște ochelari pe nas… Ca-n Scufița Roșie. Bunico, da’ de ce-mi pun dinți? Ca să mesteci mai bine rahatul din lume, draga mea. Bunico, da’ de ce-mi pun ochelari? Ca să nu cazi în nas în drum spre mormântul tau, draga mea. Cum ar fi să nimerești greșit. Mă scuzați, am greșit mormântul. ‘re-ai a dreacu de proastă făăăi, aci stau io cu toți tovarășii mei, cu nevasta și amantele mele prințesele mele făi oligofreno dar’ear spamu-n tine de curvă urâtă jau d-aci ! Nasol momentu’. Să evităm, să evităm, să civilizăm, să civilizăm…Deci trebuie dinți, trebuie ochelari, trebuie, dacă vrei să eviți greutățile, trebuie… Mă doare junghiul în sentimente al lui Marin Sorescu. Mă doare-n junghi, cum ar fi. La partea carosabilă a sufletului meu am lucrat, am lucrat, s-a făcut autostradă cu ieșiri spre toate punctele cardinale, care sunt mai mult de patru, de șase, de doișpe, treișpe-paișpe…Deci, până una-alta, luați-o pe mine dacă vreți să ajungeți mai repede spre oriunde. Am benzinării, vă dau sandwich-uri încălzite la microunde (micro ? unde ? la mine ! la mine, n-auziți ?), hârtie igienică și stopuri pe verde, am de toate, numai treceți pe mine, treceți pe mine… vâj… vâj… Curentul de la viteză mi-a provocat o răceală. Acuz răceală în sentimente înjunghiate și reparate cu cârje pe spinare. […] Mă-ntind pe spate. Mușchii vaginului se strâng, închid ochii, călătoresc în trecut. […] Știu să anticipez, știu ce urmează, și mă întristez dinainte pentru dispariția plăcerii. În toiul plăcerii, anticipez lipsa ei. În mijlocul festinului, văd carcasele goale, doamnele râgâind a brânză la adăpostul inutil al evantaielor și mesenii vomitând pe sub masă. Și totuși, asta nu oprește reflexul, nu oprește plăcerea, nu oprește timpul. Corpul mi-a zvâcnit scurt ca un armăsar sub cravașă. Am buzele vinete de frig, dar mă încleștez în jurul plăcerii mele. Vreau să schimb culorile, vreau să pictez pereții cu o floare mare și roșie care sunt eu.