Oancea Sorin

era o singură Ioana în tot universul și un singur șef în firmă. tone de manele megatonice scăldaseră pereții administrației de la noua investire noi râdeam în clubul nostru ba de jind ba de

șeful nostru ascultă manele, zicem noi că are o slăbiciune, altfel e priceput. noi, diverse: metal, rockabilly, punk, electro; el zice că n-avem gusturi. ne urăm de fel pentru chestiunea asta de

paraziți și pureci ne unim iute spre ecran la bulgari e un film la ruși e muzică de cameră scârție unii din scroafe niște elemente în frac la români e Bambi sau Woody diseară ne jucăm cu

mut în multul lui e muntele surd vântul în șuier este orb din soare apare cerul pe asfaltul norilor lent când Dumnezeu udă grădina ca o inimă care șoptește: "... crești de te iubește" aici în

o să fie o vară înghețată în chihlimbar viscolind o să ningă cu suflete albe și vii la final roua peste frunze înroșite va ploua pe zăpada verii sub covorul de frunze

unde să mai ascundem sufletele care ne explodează la cinema underground printre lăzile de filme la care ei nu se uită cărți scrisori poezii anonime! necenzurate! prostii! unde să ne mai

stai într-o cameră însorită ai în tine o alta mai luminoasă camera ta e în alta mai mare toate patru pereți și un înalt înaltul din tine e cel mai sus camera ți-e strâmtă în raze pentru că din

pe masă era un cuib plin de ouă crăpate cu pui abia ieșiți din găoace. colcăiau amuțind pisoiul, cloșca, oamenii, papagalii, muștele, celularele. doar la știri nu amuțeau taclalele care secerau ca un

s-au adunat ca torpilele în ploaia rece la masa din sufragerie, exclamând din tot ce știau mai bine suflul. erau toate pe traiectorie înspre bucate, dezgustate de cerul înnorat pe care au plutit până

Seara începe bine totdeauna la vals. În orașele noi are loc doar în bucătărie și nu e cu muzică. E valsul mut al celor mulți adică dă de două ori sus și ciupește o dată jos, lent. Cu sunetele astfel

bunelul (cum ar zice un moldovean), tataia pentru mine spunea povești despre cai înaripați pe care el când era tânăr zbura și câștiga câteodată luptele pentru că el nu avea un ochi și n-a făcut

fluturi albaștri și multicolori pe bec ( - 137,80 - concurs de poezie Agonia - Iarna) arunc o filă pe lampă la tine din voce (îți tună fragmente) mă aud diluat pe o frunză în

chiar dacă ar ploua în Sahara deșertul din mine n-ar fi atins durerea din ochii beduinilor nici cămilele nu s-ar face delfini au pământul nostru la apus; totuși în fiecare crepuscul soarele

în mine și în râu curge repedele transparent atent privirii de lut mă înec în nămolul viu pietrele rămân pietrele se rod de aceea stai mă asculți mă iubești statuie

* am trasat o linie verticală, dreaptă, de la mine la cer, din nadir la zenit; cei mai mulți în afară mă trăgeau de dreapta, grijulii cu carcasa, vroiau să o liciteze; eu trasam

el avea dinții de pumnal, limba ușor ferea, de mușcătură visa umbre pentru colți reali; sângele, prădător însetat, și-l adăpa cu o clipă de fugar creșteau în mintea zării vești și vești

la început era genune un punct nu stea mă desena ca liniștea zen din morse tu erai în plan paralel sau să zic nu erai o rază pe un cer nevăzut de taină prin noi curgea același pas de timp

cînd l-au găsit erau pereții negri n-au putut să-l adune fără să-l rupă n-au știut să-l pună în ordine pînă nu au schimbat o întreagă generație de efemeride într-o clipă de clipit cînd l-au

asta se scrie în spatele ochilor închiși de senin și durere se așază ca o obsesie între emisfere făcând zgomotul de bormașină din apartamentul vecinului etern nou ca amenințarea

ștergeți urmele de iarnă flagrante de pe oasele lor nu încercați să vă amintiți de ceasul acela când bate ci mult înainte să miște limba din inimă spre creier ca atunci când hainele s-au

nu țin minte anotimpuri nici ore nu cunosc latitudini sau lungimi cu o viață dăm cu toți o vorbă cu un surâs deveneai o amintire când îți întindeai aripile pe chip și îți lăsai ochii la spate

totul a început de la apă clocotind în ibricul roșu clipind durerea din tine aerul meu se rarefia aburit pe masă ședea știrea zilei ai zis să luăm fiecare câte o bucată de zahăr dulce a fost

hai să dăm mâna, pașnic, șoptind: "Ce mai zici, dragoste?", pășim jazz unul spre celălalt pentru că sunt atâtea războaie în care nu lupt atâtea idei pe care nu le știu ideologii care nu m-au

pentru că era cel mai scump căutam mărul prin livadă mai sclipitor decât aurul din plombele tale de înger din firul hărților comorii din paharul libertății vii mă ghidam prin țipătul alb cu