Oancea Sorin

Prin noi înflorea melancolia, crizantemele de toamnă a lumii. Acele ceasului la douăsprezece și jumătate sau șase fix... Coloana infinitului ne privea fără chip, poate un naos vertical? O mare

Departe, în câmpia română, un car căra un grup de proști tras de doi boi năclăiți, mugind ca doi balauri. Strigau nătângii prin ceață să sperie frica, să fugă frigul în baltă și mocirlă,

am văzut negenerația tăcând... i-am admirat urletele mimate cu diezi... am călcat pe urmele animalului sfânt... acolo am rămas să-mi cresc fantoma/ am oferit măști alternative, umbrele le-au

de fapt limba română e o capcană pentru poeți mari contractați în piele mică [doar 24 de milioane]x a posibilității de a vorbi despre Om o minciună de țintă [gândește la un cal potcovit cu

dimineața e o nouă recoltă de șoapte visate din zei uimiți de forța de a deschide Ochii noblețea umbrei lor strecurată în mușchii pleoapelor ar putea deforma orgolii

versul alb, inexpresiv, indiferent, sau șarpele&Eva dând mere către haos, plictisiți; &Twain era plictisit când își imagina, etc. erau plictisiți de liniștea celui acrit cu mere sau obligat,

mi-am văzut negenerația renunțând, mi-am admirat eșecul, o dorință/un parazit, am încercat să urc zidul, să trec de harta lor pe harta noastră... am înțeles că toți una suntem, am coborât

exercițiile s-au terminat cu aplauze, departe de istovirea noastră cea de toate zilele, de arena ochilor ori zburătoarele, zburătoarele... suprarealismul însuși a răbufnit înspre - o

singura simfonie perfectă e pâlpâitul lumânărilor, acest limbaj universal al fricii și iubirii care ne potoloște elanul dintre o umbră și alta; cum de fapt cred că s-a aflat, toți suntem

poate că există un noi-eu și un noi-tu Prometeul de trupuri sau sfâșiat de zei o lumină pulsând vag spre soare și nimic mai interesant decât prietenia o pâine cu aluat cojit de dogoare undeva

Visele silabisite în haosul imensității (pleoapele peste ochii descreierați ai lumii / o facultate a vorbirii în van despre necunoscuți) în negenerația asta de neființe bipede care elogiază

purtăm semne de circulație pe noi le afișăm în locul emoțiilor prin traficul intens al acestei lumi informaționale printre fracturile cerului coborât la pământ de durere numai o clipă aici e un

era un accident de circulație a înroșirii prin sânge un vaiet prelung ca de lup iritat cu o chitară smulsă blues o lume indiferentă trecând printre necunoscuți în timp ce ploaia rece o spăla de

alegoric o pungă pe care cineva ne-a mulțumit că am cumpărat de la ei se înfășoară peste Visul unui mare poet postdecembrist pentru că sunt doar două generații cea uitată și aia nevăzută două

oglinzile surpate în conștiința orașului au chipuri înghețate de oameni de gheață și zăpadă prin vacarmul de nea ei coboară la aplauze să aducă lumina din visterie crezul omului

Avea 47 de ani, trăia... Departe de bar era o lume pentru cei vii. Undele europei libere de prejudecăți... umbrele norilor și ninsoarea... Prin vitraliile subsolului licărea credința,

Granițe de când albesc zorii nu mai seamănă cu oglinziile din noi Ne despărțim de solul durerii al osemintelor precum brazii au coșmaruri cu fuga codrilor pe niște picioare crescute din

1 materia îi colora visele i le transforma în ecrane tranzistoare, idei-diode, radiouri-undescurte gălăgii&muzici 1.1 lupta dintre două sfere pentru imensitatea echilibrului

1. Poezia secolului din anul secular 2018 este dintele durerii pesta porcină africană în țăranul român nu în țăranul pașoptist sau idilic român pe care l-am văzut luptându-se nu în țăranul

era o spirală ca o spirală în sufletul unei scări pe care urcă dorința un simplu gen de simțire care te face oglindă și geam deasemeni un drum peste care pașii editorului universal vor trece ca un

Mai crezi tu oare în pene ochi cu poezioare în file albe ce se îngălbenesc de dor cu barba-n soare și fruntea mare călător&călătoare umblând ca un cal prin disperare pe întinsul plin cu maci

la început spun ce spui &tu; știm că uităm, doar astfel am știut ce umbre false ne-au smuls mintea din pieptul cărților... la început spui ce ți se spune &ție, ademenitor, prea ademenitor

Vara, în fiece vară, îți dau un fulg drept nasture de sidef pentru a-ți aminti că din cer nu vine doar ploaie ploaie ploaie ploaie&raze de soare. Îți dau un abur perfect uscat de

acum că m-ați cunoscut în neliniștea mea, vreau să-mi spuneți cine sunt. eu o să dansez pe balustrada imperiilor, fraierilor care n-ați văzut pacea. cută cu rid, balansul mă înviorează așa