Oana Toader

Sunt o haită de leoaice cu pui pe care le îmblânzești cu vin de Bordeaux și le oferi hrană libelulelor, un fel de cactus siberian cu miez de consistența serilor de mai. Sunt toate florile

Încă mă mai găsesc ascultându-te când sunt singură precum aș asculta un cor scandinav și privesc cu ochi mici și urechile ciulite cum îmi povestești dintr-un portativ cu mulți bemoli din

Nu-i ușor să spui rămas bun celui ce îmbrățișează fluturi gri, iar banca asta, oricum, se contractă în cântec de toacă cu fiecare confesor nevrotic ce-o părăsește către alee

Tu ignori psihedelic, dar se mută surd și tacticos genele mele în baia ta, în ochii tăi, la pieptul tău. Se mută surd, parazitant, să-ți împăienjenească amintirile de când mai țineai

O dată la trei ani se naște un om din crespuscul incandescent tăcut transversal aproape median făurit din nisipul răsucit din ochi sterp de marmură plesnită în vertij calcificat

vouă vă e frig dacă e frig voi nu vedeți că viața asta vă dă importanță când fuge de voi și moare puțin câte puțin când vă legați șireturile pe la raioanele de reduceri când vă purtați

Femeia din oglindă nu mai are ochi colorați. Poartă în ei strălucirea abisală, translucidă, a celei blazate de masa amorfă a iubirilor prozaice. Prin ochii ei se întrevăd anagrame

Prin mine dansează, sferic, iele goale precum răspunsuri la întrebările despre Dumnezeu, cu părul despletit în patru zări și sâni rotunzi și plini ca patima, ce poartă-n păr bucăți de

E frig aici și tu propui să ne-ncălzim la o țigară, iar asta nu mă încălzește cu nimic. Nu mă-ncalzește, căci bat curenți de aer între palmele noastre, și vezi cum încolțesc și rotesc uraganele

Prietene, pasămite tu ești dintre cei care mor de mai multe ori în viețile femeilor, iar acum te încăpățânezi s-apuci să mori măcar o dată și în garsoniera asta mică în care oricum abia încap

Sunt un orb care își imaginează lumina, estropiat de metafore descrise de iezuiți. Șiruri de giuvaiere abiotice se întrepătrund prin macrameurile mele, mașinal, precum s-a

În cameră ticăie mărunt ceasul fiecare turist din viața ta. Astăzi, ai putea iubi cu adevărat pentru prima și ultima oară pe oricine doar să nu-ți rămâi familie. N-ai permis nimănui,

Oamenii sunt cărbuni măcinați în clepsidra de pe noptieră. Oamenii vin și pleacă în culori diferite, înveliți în azbest sau frunze de tei, și toți au miros de cafea și gust de pastile;