Poezie
Vanitas
1 min lectură·
Mediu
Răsfoind viața-mi scurtă de foilleton, răsfoind,
ani trosnesc ca frunzele uscate, și se fac praf;
praf se face mintea de ziar ieftin și prost.
Îmi sărut trecutul precum își sărută mama copilul mort.
Îl strâng în brațe, putrezit de vechime, și-l plâng.
Îl plâng, nămolesc uscăciunea; de-l usuc, îl preschimb în praf.
Îl usuc.
Cu ochi hămesiți, înșfac pe Ieri și-l zdrobesc de marmură rece,
Și-adulez sadic așchii ce-mi săgeată Martorii la propria-mi zdrobire,
precum se-mbuibă leoaica tulburată cu pui handicapați.
Și-alunec cu dor în răspăr, mă-nchin lepădăturii atât de sfânt, încât
să-mi plesnească trupul în tot atâția atomi,
și-n tot atâtea săvârșiri să mi se-mprăștie.
Și-aleg să mă-ngheț prin a-mi da foc cărnii în păcat,
Să preschimb aura diafană în hoit putred,
Să-mi fie cugetul palidă camee bătută în marmură roasă de viermi,
Să dăinuiesc în vineția pustiului, să cad din norul fad și
să zac infam și toxic ca piatra-iadului în ape,
Decât să bolesc în mijlociu, filistină spânzurată de Copacul Comun,
În Scorbura Jumătății-de-Măsură.
002035
0