Poezie
Ticăit
1 min lectură·
Mediu
În cameră ticăie mărunt ceasul
fiecare turist din viața ta.
Astăzi, ai putea iubi cu adevărat
pentru prima și ultima oară
pe oricine
doar să nu-ți rămâi familie.
N-ai permis nimănui, niciodată,
să-ți intre în cameră
fără să-ți bată întâi la ușă de două-trei ori,
iar oamenii nu bat la ușă mai mult de o dată.
Prietenii tăi pleacă din țară
și nu mai țineți legătura
dintr-un fals simț al datoriei
față de spațiul necesar
noilor lor începuturi.
Bărbații care își scot verigheta
înainte să te cuprindă
o strecoară lângă fotografia din portofel
când mergi la baie
și nu o uită la tine.
Copiii cărora le zâmbești prin parcuri
își caută temători mama.
Maidanezii pe care îi hrănești în fața blocului
rămân ai blocului.
Vecinii tăi mor unul câte unul,
de parcă viețile lor ar fi niște
misiuni de adus la îndeplinire
de către un angajat de corporație.
Fiecare ticăit de ceas
apasă pe umeri
ca și cum ai purta din obligație
o pereche de cercei urâți
primiți cadou.
Singurătatea e musca ce bâzâie prin cameră
atunci când ți-e somn.
012832
0
O poezie suprarealistă, ce surprinde devenirea proprie, pulsând în ritmuri temporale în care-ți strecori ființa ce detestă intruziunea celorlalți în spațiile personale.