OANA MARTIN

Mă îndrumă-un dor nebun Spre iubirea vieții mele Vreau în brațe să mă ia Să-mi ofere mângâiere. Vreau în brațe să m-alinte Și la pieptul meu să-l țin Căci sărutul ce i-l dau E îmbătător...

Sunt tristă și viața-mi e o umbră De ea nu am nevoie, dar nici nu o pot pierde Căci viitoru-i greu și viața îmi e sumbră Durerea sună-n piept, dar nimeni nu o crede. Sunt lacrimi ce se varsă din

Precum al său luceafăr blând Coboară sacru dintre stele Cu ochii săi cei negrii el Făcea și noaptea să scânteie. Purta spre lacuri luna-n ochi Și se-oglindea în apa lină O stea de aur avea-n

Atunci când viața-i grea Și nimeni nu te-ascultă, Când suferi ne-ncetat Secundă de secundă, Atunci când plângi mereu Și fericirea-i scurtă Când vrei să scapi de tot Dar nimeni nu

Viața pare să se scurgă Diafan și lin prin vene Parcă vrea ca să ne spună C-a întinerit la vreme. S-a consolidat prea mândru Ca să mai îmbătrânească Și pe zi ce trece ea Parcă vrea

Ce pot să spun acuma când De loc eu nu mai cred în tine, Când văd că tu-mi lipsești enorm Dar tu nu te gândești la mine, Când văd că te iubesc ca viața Dar tu iubire nu-mi oferi, Eu ți-am

De mine tu îmi spui Că nu mai vrei s-auzi, Prea mult că te-am rănit Și-acum vrei să mă uiți. Strigând la mine-mi spui Să ies din viața ta C-o mână mă împingi Și-o iei spre casa ta. De

Voi stele și voi nori Ce azi nu vă știți locul, În lacuri argintate Vă căutați norocul. Sirenele ce stau În mări, în adâncime, Cu ochii lor frumoși Privesc timid spre tine. Voi

Nu știu ce să mai cred acum Nu știu să scriu a mea poveste Căci lacrimi curg din ochii mei Jelind ceva ce nu mai este. Eu am crezut că ești perfect Că am găsit ce căutam M-am înșelat crezând

Cobor pe văi, pe lunci și dealuri, Mă-ndrept spre marea de cristal Ce e atât de minunată Și-ncet, încet, vreau să dispar. Să mă scufund în valuri line Și-n spuma ei să mă-nfășor, Să iau