Oana Hemen

Ceea ce mă surprinde de fiecare dată când te citesc, e stilul tău uzual și mistic (mai ales în lirismul neologic actual). Uzual în sensul că te transpui într-un mod linear și solemn, ca și când așa ai fost dintotdeauna. Iar prin felul în care reușești să personifici viața printr-o replică a mamei, strigând din bucătărie ”Ce are copilul ăla de plânge?”, se transmite fragmentarea de la bibliotecă la biserică ca-ntr-o poveste cu Hansel și Gretel făcându-și drum cu pâine. Poemul e parcă cei 7 ani de acasă.

Remarc în mod special „M-ai dat spre viață, mamă?!” și ”Mamă, de ce
în toate fotografiile cu mine eu nu apar?”, mai ales că ambele versuri sunt în aceeași notă de mirare, care combinate cu sfinți și singurătate, dau o ambianță senină și totodată tulburătoare cerului tău.

Aș începe cu ”mi-am dat seama ... în ziua când” sau aș lăsa așa și aș pune punct după primul vers, pentru a ușura fluența în citire. Și vezi că din grabă ai uitat un i din obișnuit.

PS: Îmi place și titlul, mai ales că mă transpune unde între genul masculin și feminin. Cumva, te învață să te naști om.

Te pup și mai trec! ;)

Te-am găsit aici și am dat fuga în poezie. Și părea că începe să bată vântul la începutul poemului, când inima tatălui își face bagajele. Și nu m-am înșelat. În final bate vântul din ai lui făcând cu mâna. Un vânt cald, melancolic și bucuros de ce a văzut și a înțeles tata. Îmi place cursivitatea aceasta de poveste spusă de mamă de atâtea ori fiului ei, încât a învățat fiecare cuvânt. Și mereu spune ”mai povestește-mi o dată, mamă!”.

Vechiul și noul din poezie e meditativ și alert în același timp, mă antrenează să-mi reprezint în minte un review al anului, exact așa cum se spune că adevărul se dezbracă exact înaintea momentului morții.
Nu am reușit să sesizez contrastul purtat prea devreme- așezat.
Vechiul și noul se învechesc în ultimul vers. ”Bate fir alb” e vânt, e timp, e suflet. Și aruncă cititorul într-o melancolie grăbită. Felicitări!

Poezia asta e o fotografie a unui film cu uitătură de nefericire. Un film cu un copac care întârzie să îmbătrânească și coroana nu-i va crește într-atât încât să atingă raiul. Și actorul e un câine îngropat și dezbropat iară de un suflet bușit, poate într-un copac. Are soundtrack tonul sfâșiat al unui câine ascultându-și necrologul, în timp ce o parte ruptă caută un bar care să vândă tequila.

”dormind cu rîndul să nu se stingă/ focul”- mi-au tresărit irișii la imaginea de junglă a vieții în care ai nevoie de cineva să-ți păzească spatele când dormi, nu care cumva să te stingi
”cum aș filma încontinuu ochii
unui orb în sunetul valurilor.”- iar filmul ăsta parcă proiectează pe mare doi ochi care își ascultă viața
”ceva ne face pentru o vreme mai înalți
sau cerul prea jos.”- și ți-e frică să nu cadă cerul pe tine, dar nimeni nu se clintește
Nu reușeam să mă decid care sunt versurile preferate, toată poezia se mișcă în așteptarea ca cineva să tragă cuiul și să se tulbure apa din mijloc înspre extremități. Să îi explodeze venele. Mai trec cu drag.

Ai creat aici blestemul iubitei când te-ai gândit la alte femei. O îmbrățișare grea,acceptată ca fiind trecutul din barba ta, precum niște riduri care se preling pe tot corpul. Mi-ai uns sufletul cu poezia asta. Mă înclin.
Mai trec,
Oana

”papagalii nu vor zbura niciodată mai sus de grilajul cu gene”- cu imaginea asta parcă ai închis papagalii în colivie pentru că au lăsat femeia să deseneze aripi. Iar acum femeia stă cu ochii între gratii, bătând din gene. Poezia mi-a lăsat sentimentul că e căutarea unei guri de canal, după ce femeia cu papagali a desenat aripi întregului oraș, nu numai clădirilor. Iar strania conjuncție din final parcă stârnește femeia să vină înspre mine, să nu se oprească până nu găsește gura de canal. Dar e doar ce am trăit eu în poezia ta. E de foarte bine.
Mai trec,
Oana

Îmi surâde ideea textului. De parcă ai îngropa oameni de vii în mausoleu și-i lași acolo până devin mausoleul. Și la toate monumentele omenirii, care mă întristează pentru simplul fapt că prea mulți ochi le orbesc, le transformă în tot atâtea proiectări pe retină câți ochi sunt. Pierd esența.
”devii proprii tăi doi ochi prin care să vezi că ajungi orb”- să trăiești să vezi că nu vezi nimic, ăsta-i un mare adevăr!

”trăiesc periculos/ ca pe marginea unui vis”- parcă te văd mergând pe o sârmă de vis măsurat în ani-lumină.
O poezie anatomică, cu inimă să simtă că nicăieri nu e acasă, cu ochi să vadă haos și picioare să caute o casă.
Felicitări! Mai trec.

”dorul... este ca și cum ai fi obligat să porți pantofi cu tocul la vârfuri și
cu cel puțin trei mărimi mai mici – tu ai putea să mergi așa?”- O definiție a dorului rotundă, asemenea unui film cu glezne curbate de bătături și degete înfipte în ace, care debutează și se-ncheie în cădere. Și vizualizez găoacele din care sare lumina, spre care se îndreaptă o inimă desculță.
Minunat, cum am început să citesc poezia, inima mea și-a scos tălpicii și și-a rupt baretele.
Felicitări!
Mai trec...

poezia ta e salvamarul apei dulci în marea sărată, e înfrățirea cu marea moartă
cred că aș prefera să nu întorc capul
iar dacă au plecat călușarii, să mă văd cu ei la un dans sub apă
de unde să îi readuc la mal
să aibă alții parte de ceremonialul durerii fericite.
te felicit, Andrei!

Realitatea vieții e surprinsă inedit, resemnat și trist, iar imaginea finală a înălțării zmeielor în lumină vine atât de firesc așteptată, o revelație divină. O poezie extraordinară.
Cu drag, Oana.

mi-a atras atenția carnea moale sfărâmicioasă- e parcă fiartă de noapte și de aceea deschizi fereastra și în același timp mă trimite cu gândul la scutul născut sub hainele de pe umeraș- de parcă te aglomerezi cu tine
chiar dacă iarba povestește moarte în oraș, argeșul e universalizat în cosmic
iar fericirea își face loc în rutina izbitoare
imaginea păsărilor carbonizate o contrazice cumva pe cea a dragei tale căreia îi explodează venele
și parcă e neplăcut la citire "alerg la riders"

dar unde-i artă, artă rămâne.
mai trec și eu cu drag

Găsesc în lipsa abundenței detaliilor nașterea ambiguității, o portiță dată cititorului de a-și imagina strada sa, potrivit simțurilor sale; iar întâlnirea cerului și a pământului, cireșii înflorind marchează similitudinile dintre străzi. Cel puțin impresia asta mi-a creat-o lectura. "Așteptăm" din final parcă explodează de înțelesuri. Înflorirea anemonei, anticipează chiar și uscarea. Ce apreciez e că de fiecare dată când recitesc, găsesc înțelesuri ascunse. Felicitări!