Oana Hemen

Mă reîntorc adesea la pagina ta. Și tot timpul fascinată. Avem nevoie de poezia ta, să știi!
Ochii mei sunt pene când vin aici, în locurile unde mereu mai cade câte un zid.

Surprinzătoare, like always. Într-un mod unic e definită singurătatea.

Ești deosebită, Miruna. Te-am tot citit. Ești hipnoză, ești autentică. Să scrii.

Acele sunt inofensive pe lângă zahăr. Hrănești păpușa, iar victima devine elefant. Îmi place răzbunarea asta supraponderală, cu ironii subtile și intime. Stea.

Un text candid, alunecos, sfios, chiar grav. Iar imaginea ”cerul mi se va strânge pe inimă” e grozavă. O decadență ritmată și intimă surprinzătoare.
Fain, fain!

Sincer și hipnotic, surprinzător și natural. Asta caut în lecturile mele.
Bravo, Dan!

Îmi place cum crește gradul din întuneric înspre dimineață, cu imagini puternice, lucide, cu o dualitate a resemnării și a revoltei, cu sărutul ca un pumn în stomac și noi câmpuri de străbătut.

I-am dat replay de câteva ori.
Reușit. Stea.

Sincer, nebunesc, natural, obosit și cu un pic de umor. Strașnic poem. Ți se potrivește.

Natural, sincer. Original. Senzația aceea că ea e the only one și face priveghiul suportabil și bocitul inutil. Senzația de librărie în aer liber, cu păsări... când tot ce te înconjoară și e liber se numește librărie.

Mi-a plăcut în mod special.

Copil sclipitor, text savuros, care îți amintește de tine. Plin de candoare și mereu cu câte un ”de ce” în buzunar.

Îmi place că el și ea se confundă și se cufundă în joacă și-n verde. Mereu mi-am spus că iubire e atunci când simți că ai voie să fii copil, un copil mai măricel... de 1.70 m.
Eu zic să-i spui cu prima ocazie. O faci așa frumos...

Vă citesc de multă vreme. :) Azi am decis să las și un semn. Singura frână e inima, aici am frânat cel mai mult lectura. Mă fascinează ideea asta de muzeu propriu, cu ceas, bocanci, povești din armată eventual.

Periculos e că în curbe nu avem voie să depășim. Și totuși, o facem. Anyway, m-ați dus cu gândul la sensul unic din trafic. Și din viață. Și din ceas.

Mi-a plăcut.

Am empatizat mai ales cu imaginea micului proprietar de magazin mixt care se-ascunde de garda financiară.

Deh, vineri, 13. Eu primul lucru pe care l-am făcut ieri... a fost să mă dau ”de-a dura” pe scări.

Natural, cursiv, plin de simțire.
Te citesc cu drag.


Ioana.

Nu știu de ce, sunt sigură că ai vrut! Aici e o dragoste serioasă, de la care să învețe și cei mari.
Un poem cald și plin de fiori, care urcă pe șira spinării. :)

Antonia,

”cât am fost bolnavă
îmi înveleai trupul
să scoți apă ca dintr-o fântână
peste care abia a nins” - începutul ăsta e un izvor nesecat de sensibilitate;

”și numai buzele mele o știu
că-n cutele lor râurile au apă caldă” - aici ai o imagine aproape oceanică și dulce în același timp;

”că viața asta merită totul
o singură dată” - finalul e așteptat și prelung; aș renunța la ”că” sau aș adăuga ”îmi spuneai”.

E un poem vizual și recunosc că am o apetență pentru motivul apei. Ai putea să mai acorzi atenție simbolurilor religioase (pentru cursivitate, nu altceva).

Mi-a plăcut.

Mă deranjează topica din titlu. Corect este ”Nu îmi mai amintesc...”. Sunt sigură că textul e special pentru dvs, dar îi lipsește ceva. Nu îmi dau seama ce, dar am citit de câteva ori și parcă inima mea merge în gol. Poate nu sunt cititorul potrivit. E doar o opinie, sper să nu vă supere.

”Cuvintele au învățat să strige alt nume” și ”consoanele refuză să-ți alcătuiască numele”, am senzația că e aceeași idee.

Finalul e frumos și merită să-l continuați.

Am găsit o trăire autentică, dar îmi e transmisă întrerupt. Nu reușesc să atribui inima unei rezervații de duzi sau unei pogorâri în slavă. Dragostea dă în spic într-un cadru natural, dar trecerea de la simplitatea anatomică ”te recunosc după pielea ta umedă/ după coapsa rotundă și părul bălai” la suprarealismul unui cadru adamic, aproape religios, e obositoare pentru mine (muguri, rod, rugul ierbii, bobul, câmpia), iar apoi reveniți la urma trupului pe cearșaf... care mă readuce în dimensiunea carnală a firii.
Inima care se frânge și crapă după încrețiturile cearșafului e o definire ingenioasă a dragostei, dar nu țin pasul cu erupția vegetală.

”Tu treceai cu strada în piept”, iarăși e o unicizare desăvârșită a femeii. Și m-am oprit iarăși la versul ”iubește-mă îmi zici și te iubesc”, are gustul unei comunicări pline de nesaț.

Cred că aș fi mai aproape de text dacă ați mai aerisi. Iar crinii, aurul, luna idealizează prea mult femeia (prea mult pentru gustul meu, desigur).

Mi-ar fi plăcut să vă fi oprit la ”în timp ce scriu tu te ascunzi”, detaliul foii e prea tehnic pentru gustul meu.

Tonul poemului e primitor și intens, de aceea am ales să intervin. Desigur, nu e necesar să mă luați în seamă.

Mai trec.

e aici un ton trist, care te tulbură și te resemnează prin simplitate... care nu-și caută amarul în alcool, ci găsește pacea interioară în mângâiere.

îți stă bine așa. blândă, ușoară ca un fulg și cu o dragoste mirosind a portocale.

Îmi plac mai ales aerul ăsta categoric al poemului și limitele autoimpuse. Am și văzut cum iubitul își făcea cruce cu limba. :) Frumos de tot. Frumos.

Gabriel, mi-a plăcut trăirea la limită, exigența omeniei cu și din ceilalți, ordinea cu care se dirijează traficul în dezordinea naturală a pământului, transpunerea completă în cărți, călătoria neobosită. O poezie simetrică și care, totuși, lasă spațiu pentru mijloace de transport în comun. Frumos.