Poezie
cu creierul pe silent
2 min lectură·
Mediu
știu că se poate muri. la fiecare mișcare
eu răspund cu forța
întregii mișcări și cu toată cunoașterea
cuvintelor. asta e ce ne ține
liniștiți înlănțuiți: doi exploratori
dormind cu rîndul să nu se stingă
focul. suntem cei ce fac
acest spațiu să își recapete dimensiunile
pe potriva măreției noastre. nu ne așteaptă
nimeni dar
avem răbdare ca totul să devină un loc;
o simplă bucată unde toată lumea salută în lipsă
de lacrimi pentru plăsmuirile întunericului.
și de ce?
știu că se poate muri. o dereglare în sistem
un punct în mijlocul apei unde începe
să se tulbure. un joint în miezul zilei și restul o colecție
de fotografii mișcate. înnegrite tăiate
cum aș filma încontinuu ochii
unui orb în sunetul valurilor.
o imagine completă
a tot ce înseamnă viață și dintr-o dată mai mult
loc pentru încă și încă. e întunericul
ca o minge de fotbal cusută din umbre
pe rînd trebuie să apărăm.
lumina continuă în întuneric și sun-
etul se prelungește
în liniște
pînă la capătul ei.
și nu e îndeajuns. se poate muri:
am credința că dincolo de liniște
trebuie să fie o liniște și mai mare
ca o infinitate de instrumente cîntînd deodată
aceeași pauză.
apoi și mai multe instrumente acordate pe note
diferite într-un zgomot migdalat
ca o fîntînă în care a căzut
tăcerea.
și știu atunci că se poate muri
cînd mișcări reci se separă de mișcări
calde și nu se mai aude nici un sunet clar
prin carne;
cînd oamenii se întunecă
și pașii îngroapă străzile una cîte una
de parc-ar fi o ființă vie cu vene
pe-afară.
se curbează și se coboară fără să obosească
și ne simțim
brusc mai grei. e ca și cum
ceva ne face pentru o vreme mai înalți
sau cerul prea jos. și se poate muri
însă nimic nu se clintește.
nici o mișcare
și nimic împotriva ei. doar liniștea intactă
rămasă în urma liniștii în urma universului
după implozie:
o încordare extremă.
ca atunci cînd cînd tragi cuiul și toată lumea
așteaptă.
eu răspund cu forța
întregii mișcări și cu toată cunoașterea
cuvintelor. asta e ce ne ține
liniștiți înlănțuiți: doi exploratori
dormind cu rîndul să nu se stingă
focul. suntem cei ce fac
acest spațiu să își recapete dimensiunile
pe potriva măreției noastre. nu ne așteaptă
nimeni dar
avem răbdare ca totul să devină un loc;
o simplă bucată unde toată lumea salută în lipsă
de lacrimi pentru plăsmuirile întunericului.
și de ce?
știu că se poate muri. o dereglare în sistem
un punct în mijlocul apei unde începe
să se tulbure. un joint în miezul zilei și restul o colecție
de fotografii mișcate. înnegrite tăiate
cum aș filma încontinuu ochii
unui orb în sunetul valurilor.
o imagine completă
a tot ce înseamnă viață și dintr-o dată mai mult
loc pentru încă și încă. e întunericul
ca o minge de fotbal cusută din umbre
pe rînd trebuie să apărăm.
lumina continuă în întuneric și sun-
etul se prelungește
în liniște
pînă la capătul ei.
și nu e îndeajuns. se poate muri:
am credința că dincolo de liniște
trebuie să fie o liniște și mai mare
ca o infinitate de instrumente cîntînd deodată
aceeași pauză.
apoi și mai multe instrumente acordate pe note
diferite într-un zgomot migdalat
ca o fîntînă în care a căzut
tăcerea.
și știu atunci că se poate muri
cînd mișcări reci se separă de mișcări
calde și nu se mai aude nici un sunet clar
prin carne;
cînd oamenii se întunecă
și pașii îngroapă străzile una cîte una
de parc-ar fi o ființă vie cu vene
pe-afară.
se curbează și se coboară fără să obosească
și ne simțim
brusc mai grei. e ca și cum
ceva ne face pentru o vreme mai înalți
sau cerul prea jos. și se poate muri
însă nimic nu se clintește.
nici o mișcare
și nimic împotriva ei. doar liniștea intactă
rămasă în urma liniștii în urma universului
după implozie:
o încordare extremă.
ca atunci cînd cînd tragi cuiul și toată lumea
așteaptă.
074303
0
în orice caz, textul surprinde bine conștiența morții vs. incoșțiența vieții.
mi-a plăcut mingea de fotbal cusută cu umbre, apărarea pe rând, instrumentele care cântă deodată aceeași pauză, mi-a plăcut pentru că este genul de text care îmi rămâne pe retină, și nu doar, după ce îl citesc.