Nonciu Dragoş

Următoarea expoziție, cum era de așteptat, s-a numit România. Bineînțeles că foarte mulți dintre cei atrași au fost români, dar nu în ultimul rând au venit și cei care achiziționaseră deja lucrări

O lume să-mpart cu tine n-aș vrea, căci ești rea, Ai lumea în ochi, sfredelind în tăcere mă minți, Îmi dai peste cap logica vremii luptând pentru o stea, M-atingi în zilele reci cu mâini pururi

Fermecată s-a așezat în palma mea, Nimic din ce-i spuneam n-o supăra, O vrajă parcă jalnic o prindea. Cu cât eram mai rău, ea tot spera! Fantastic foc în suflet îi zbura, Eram vrăjit de-atâta

Se-ncântă bunul meu stăpân să mă-nvoiască astăzi de la școală. Am învățat ce-i răul poate am luat de trecere pe coate târâș și altele marcate. Acum la libertate sper la cârma vieții

Cer să mi se dea pistol! Să-mi iau… ce-a mai rămas… Din tot ce a fost luat cu valul Și dat deșertăciunii pas cu pas. Migdalii ce-or înflorii de-acum, M-or jelui că nu-i mai văd. Dușmani vor

voi presăra cu lumină iubirea căci asta e voi mânji cu speranțe nemurirea pășind voi smulge promisiunea sfinților de unde e voi lua fericirea pe toate-n picioare călcând pace în suflet ființei

ce-i lacrima-n iubire ce lumii vrea să aibă un gând de nemurire junimii rochie albă un cântec de adio la patefonul mamei cântat de vechiul trio dansat doar de femei parcat mă

PÃPUȘÃ ÞIE La poale-ți stă piciorul Cu pulpa ce îl mișcă Mă zbate-n luptă oarbă Păpușă ce mă bate. Mai bună e mișcarea Ce-o lași să se deznoade, Învii și mii de fluvii, Astăzi și iar,

Se-apleacă plopul din câmp, În strigăt și-n vuiet de el cere Iertare vântului rece și tâmp, Căci scumpă-i e viața se pare. Secretul său în veci nu dispare, Se scrie cu cântec și mari

Sub farmecul tandru de mare om, Ascunde întunericul jalnic în ton. Aruncă pastile în aer, cică-i bonom, În pielea ce-ascunde un mare afon. L-accptă speriați, feriți și mulțumiți, Că nu-i

Eu vreau să am frumoasele speranțe Ce-mi bat la ușa sorții neîncetat, Să dau uitării zile grele prinse-n ițe, De oameni răi ce m-au certat. Frivola carte care mi-a picat, Nu pot s-o schimb

Război am vrut să am cu toți golanii, Însă mi-am amintit că tot golan am fost și eu, Atunci am pus ușor toți banii în cufere legate, Ca nimeni să nu umble-n ele decât cu voia mea.

Parisul este şi rămâne, una din locaţiile oamenilor părăsiţi, celor care şi-au găsit locul de-a lungul istoriei asta migălitoare, în care omul a tot romanţat fără voia lui, în calicia economică în

se dau peste cap zorii noaptea-i pierdută umbre ascunsele seri acum mor de ciudă brăzdatul cer cu nori negri strămută plini de lumină iau foc acum li se-nfundă fățarnic de după ei roșu de

socot să fiu mai bun în fiecare zi deși mai rău și dur am fost mereu să duc la racla neuitată ieri și azi ofrandă neîmplinită sufletul meu acum că-s simplu soldățel de plumb mă bizui pe

Fără să dau nimic la schimb, Am pus de-o viață bună, Să am de toate să sucomb, Pe coarde vesele de strună. Mirat în fiecare dimineață, De ziua bună să profit, Să nu fiu pus pe biată

El o strigă, ea zâmbește! Are presimțirea crasă că-i în plasă! Căci deja o vede prinsă ca un clește, În ale lui brațe de iubire dusă. Mormăind și duduind ca locomotiva, Ea, acceptă-acum

Se crede că a venit doar singur cuc, Lăsând în urma lui râuri de lacrimi. Da nu! Nu nu-i așa, este doar un truc! Paravan să lase vrea usca-v-or lacrimi. Se strânse chiar grămadă șleahta