Nonciu Dragoş

Simplu este să cânți la flaut. O bucată de lemn și-o sufli, Până ce plânge mieros a miaut, I-atinge ușor pe sensibili. Doar o bucată de lemn, Din pădurea crescută-n tăcere, Plânge cu lacrimi

S-acopăr cu un cearșaf de-acuma! Nu vreau să se știe că sunt aici, Din propria mea mândrie și minciuna, Mă lase să sucomb în liniște și bici. Părtașă viața cea scârboasă, mi-a luat! Și-apoi

Oare ce joc aș putea pune în fața tuturor ca să pot fi crezut că sunt eu; pentru că nici măcar nu mă pot recunoaște, nu pot admite că sunt persoana aceasta cuminte, care admite lumea așa cum este

PRAF ÎN OCHI Praf în ochi se-aruncă ție, Scorpie bătrână vaiet, Stai în puf fetiț-o bine, Și m-ascunde rogu-ți. Să fiu alb în plete-ți blonde, Minuscule vorbe avânte, Ce curg în

E regulă să-mi scri de fiecare dată, Despre copilul jucăuș cel din tine, Să rupi cămașa largă cea topită, Fluturând corpul cu trăsături fine. E o poveste depășită și nu o mușc, Acum eu cred în

M-am gândit să dau de știre tuturor că m-am îmbogățit. Da… să le spun așa… sprijinit de capota unei mașini… sunt boier mă! Da,… și, și, ei să sughițe toți de ciudă, așa cum fac… mă rog, mai… toți

Căldura m-a scos afară din cabană și am pornit agale pe cărarea viselor lui Pontic moșul. Scorbura eram aproape sigur, nu-mi mai putea aduce nici o surpriză. Nu eram decât eu și pădurea frumoasă,

Rupt de buza ta suavă, Stă sărutul prins în aer. El ascunde fața divă Cu povestea prinsă-n caier. Strălucit de arme albe, Stă ascuns tăișul vieții. În spate la fețe slabe, Ca lumina

Niciodată nu mi-am închipuit că voi fi în stare să mă îndrăgostesc, nici nu-mi vine să cred că simt ceea ce simt, că sunt o persoană normală care are sentimente. Jan, ne-a învăţat pe toţi să

Mă crezi iubită viață că sunt urmașul tău, Ce macin fericire, pe culmea cea înaltă! Mai dă-mi odat’, să am, să fiu eu însumi, Căci doar acum mă simt plăcut, învingător. Slujesc, sunt doar un

Pe oul cel mic nume,… Nume am vrut să-i pun. Să-l strig, Mititelul? Nu cred că-i bine! Apoi, toți derbedeii, Să mi-l ia, mă,… ăl’ mic! Nu cred că-i bine! Nu, mai bine să-i zic, Cel mare,

RENUÞ LA TÃCERE Renunț la tăcere mă-nclin la durere sunt lacrimi tăcute pe obraz vorba e ciută pe gura grăbită șoapte sunt goale vrăjite VARSÃ PÃMÂNTUL Pe nările goale mai suflă sarcastic mă

În palatul de cleștar, Suflete se-ascund. Sfarmă inimi ce tresar, În tumultul milenar. E o poveste ninoră, Să arunci cuvântul, În minuna minți mici, Prinde repede pe vrajă. Fercând și

Vara veni chiar mai repede decât ne-am aşteptat, odată cu ea şi beleaua de Jan. - Ţi-ai primit adeverinţa de doisprezece clase, Alistar? - Da, Jane. - Foarte bine, plecăm! - Da, da… - Ce mai

LIBER PE EL Cer, să… stau degeaba! Da, să nu mai fac nimic. Ce… atâta muncă! și pentru cine? În fond și la urma urmei, sunt doar ființa supremă

STRIGATÃ știu că ești strigată pe numele cel mic din fașa de la măta m-ai câștigat un pic mă crezi un papă mai domn nici de atât nicăieri n-ai să privești consola cum se crapă de sfintele

Ce taxe mi-ai pune să stau cu tine Să-ți schimb fața de minune Ce zace toată către mine tăcută Răsfoindu-mi drumul către tine. Rebelă mi-e viața și caută neîncetat Mai nou mai nu știu cum să

Nicio mișcare că trag! Purceaua ridică piciorul Să-mi ude murdarul nădrag, Sarcastic se vede umorul. La rând bătrânica bolnavă, Mai cumpără sarmale reci, Mănâncă friptură la tavă, Cocârjată

MINONÃ DULCE Fermecat de-atale vorbe, Eu mă întind frumoas-o Și sorb minunea ta zglobi-o A farmecului tău miloas-o. Mai bună-i fala oarbă, Ce stă în nemișcare