Nonciu Dragoş

parcă mai ieri am dres palatul de cleștar am pus o cărămidă mult mortar și har uite așa m-am ales cu un halat de mare țar sau cu fetițe băieței ce-aleargă la hambar pe nopți le-am păcălit ușor

LUPTA PIERDUTÃ Orăcăind de durere, se așează liniștit în rândul din față al celor condamnați la așteptare. Se strânge în sincopă, dar nu

Ești chemată sfântă fată, Să mi te-arunci în brațe. Sunt biruit de corpu-ți Mă mistui în tăcere de cărbune. A tale oaze de iubire, Mă mistuie ca semn al tău. Eu sunt nebun și sorb A apei

Madlen, intră în acelaşi birou, din care plecase epuizată cu o seară înainte ajutată de Sergiu, care o abandonă pe mâinile lui Sofia, singura în stare să le mai aline suferinţele. Se aşeză în

Secretul ce vi l-am spus Mi l-a lăsat și mie Aleși ai vremii ce au fost sus, Punându-mi-ncârcă o robie. Vă rog să-mi luați povara, Din sufletu-mi încins, Eu am păstrat comoara, Spre voi pe

păcătoasa gură strâmbă pe ascuns mintea asumbă lacrimi grele cad în tumbă mugete șoapta mi-o turbă sunt călărețul singur fără cal pe șaua-i de mătase mă alerg perpetuum caut val pe

Să-mi lași scrisoarea ce ți-am scris Și du-te-n pribegie să nu aud nicicum, Niciunde eu vreodat’ de tine mândro. Pe sub cămașa-n vânt am toată averea, Și plec cu ea deodat’ cugetând adesea. Mai

M-am pus să zac. Îmi spuse unul, În timp ce alcoolea de zor. Nu, nu mai doresc să ştiu, Chiar de nimic! Doar zac şi-atâta! Ce… atâta iarbă verde, Păsărele care cântă, Zumzăitoare

Maşina gonea în noaptea târzie ca speriată. Obrajii Madlenei, erau umezi de lacrimi interminabile. Un drum mizerabil, într-o mahala de la marginea oraşului, o făcu să mai uite de durere,

Părăsiți-mă cu toții, Căci sunt de lăsat, Acum în pragul vieții, Totul e-al meu adunat. Mai vreau să las O boabă pentru voi, Să-mi pomeniți cu ochi-n vas, Numele de-a fost de soi. Nu mă

Din toate câte sunt am ales nemurirea. Să fiu să cânt să joc întruna. De dor de flori de totuna mi-e dor de nori. De cântecul din lăstărișul morii ce-mi dezmierda urechea. La

Jumătate am pus deoparte Să am pentru mai grele zile, Cu asta voi merge mai departe, Pe drumul bătătorit de vise grele. Așa am crezut când înhămat Cu toți boii la căruță, Am zis hăi!... dar

Săriți că-mi est dat, Liber la jucat și cântat, Farmece s-arunc pe dat’ Frumoaselor ce sunt la mezat. Nu vă jenați de purtat, Aruncați tot ce-i asortat. E liber la dezbrăcat, Suflete ce-au

M-am gândit să-i dau de știre, Neamului bolând, că eu nu mai sunt. Că-s doar umbre și surcele, Ce calcă ușor pe acest pământ. Nu m-am îndurat probabil, Să las gurilor vorbească liber, Despre

Pe fundul lacului comoara am ascuns. Acum sunt singur ce-am ajuns? Să fiu mai rău din biet blajin la gândul lacului bătrân. O, vai frumoasa mea comoară e slabă de-astă dată iară nu-i mână

Moartea cerbului bătrân, Urme-adânci îmi lasă; Cu miros de mosc și fân, Lumea lui se-îngroapă. Reazămă păduri mărețe Cu-ale crângurilor toate Încruntând fricoase fețe, Ale martorilor

Leagănă frumoasă doamnă, Pe bujorii ce-ai crescut, Nu privi afar’ că-i toamnă, Sângele ce curge e tot lut. Mlădioasă voce-n-cântă, Surle grave par s-adoarmă, Toba nu mai sună-i spartă Și

la final de zi m-am prefăcut ce rost avea să mai profit de vechea mea credință din trecut pe o șosea ce-am fost iubit așa c-am pus de-ndată semaforul s-arate toate ușile pe interzis ce mai