Nițu Ema

O pană neagră se unduie în aer și două mâini firave alunecă pe cer.. Le-a părăsit condeiul marilor speranțe Vor și ele viață nouă, trai lung, nemuritor. Iată! Apare-o altă mână, puternică,

am strănutat în tine, am tușit în frunze, am zăbovit aici, dar câte rate morții am să mai plătesc? ce curier de vise mai parșiv ca primăvara ca lumina din veioză ce se lasă seara? ce miros

Din cercuri concentrice de fum mă las condusă- Turla Bisericii maschează răutatea unui nor și țigara se plimbă nechibzuită printre razele becului și reflexia picăturilor de ploaie calde. De la

Zi de Mai 2009, am simțit cum pământul s-a topit sub noi. Aseară însă, a mai murit o viață, Și-a dat duhul suflul unei iubiri, a alunecat de pe ață. Simt parfumul tău in nări și tumult de ape se

și mi-am luat zborul, și-am să mănânc din tine și n-am să te împart cu nimeni. și-n soare mă voi scălda, printre gene mă voi schimba.

sunt pădure în deșert, cu pământ mă-mbrac, din scrum dacă vreau mă transform în apă și ud calea toată. stropesc cu vin, mănânc venin și mă închin la un frasin verde și virgin. câte

printr-un ochi de geam spart, văd ochiul cel treaz.. privește-mă goală și din sunet vei înțelege- iubire împrăștiată pe un hol pustiu m-ai uitat într-un colț de cameră capiu de-atâtea inundații

Gândurile vâjâie, Patimi descâlcesc, Durerea pâlpâie Azi lume,simt că-nnebunesc. Emoții învechite străjuiesc în mintea mea Iubiri neîmplinite chinuie noaptea grea. Ochii ard nestapânit, Nu

să mor încet într-un acord de vioară, să nu simtă nimeni suflu de gene, și nici lacrimi să nu vadă... mi-e frică de voi, nu vreau să vă văd la picioarele mele cum șiroiți vorbe în simplul și

În cimitirul vechi De molii-nghesuit Curge prin aer O miasmă amară, de greață. Și miroase a sânge coclit, Căci hainele s-au umezit, Pe cavouri ploaia bate tare, Pană pe

A fost cândva pe undeva Fără de nume, Ea. Mergea pe drum, în fum… Și nu-i păsa, oricum era doar Ea. I se cuplau mereu în minte idei frânte Ce se confruntau cu sentimente rupte Și toate cele

valuri de gheață se sparg în mintea mea mă cobor în umbră să-mi car crucea grea- șiruri de mărgele-nsângerate se-mprăștie în omăt, de ce l-ai omorât măi fată, nu știi că l-a durut? duminica

Aș vrea ca-n dorul tău să mă înec dar sufletul tău uscat, de corbi vânat îmi seacă mie gura și mintea mi-o petrec peste vechi, ciuntite drumuri ca eu să rătăcesc.. Și-n ochii tăi mi-aș fi dorit