Nincu Mircea

Gândul pe care l-am gândit Despre pasărea care a trecut prin cer Nu a plecat cu ea. Ci ca un strigăt lung Din văi și din păduri întunecate S-a ridicat din mine ca să scape. De pe foaia pe care

Strălucirea soarelui se stinge în umbra mea. De fapt, umbra din strălucirea Soarelui devine Adânc pentru că între lumină și întuneric sunt eu. Nasc umbre Soarelui din propria

Purtăm două morminte-n priviri… Adânci, nesfârșite, din neguri și lumini. În ele îngropăm munții și mările, cerul și zările, stelele, florile…, când le privim. Unele se nasc acoperite,

Turme de vulcani tineri De-a lungul cărării pe care o trec Îmbumbă și așteaptă să își arunce Din varicoase canale de sânge Inima care dintotdeauna Le bate în piept. Pe gura lor fierb ceainice

Cu flori am venit la tine Atunci când te-am văzut. Și așa, ca și cu niște arme, Te-am cucerit. Cu flori am venit la tine Atunci când te-am iubit. Și așa, ca și cu niște farmece, Te-am

Vindecarea celor doi orbi de către Hristos, simbolic vorbind, face referire cu siguranță la ochii cu care privim, ochii noștri care de fapt nu privesc cu adevărat și care nu se deschid ca să vadă

Am început să cultiv câmpii cu raze din soare. Se seamănă noaptea și pe răcoare. Se rupe un ram cu trei bumbi Și se înfige în cer adânc. Apoi se dă foc pământului Să fie cald. Nu se ară cu

M-am ridicat în zbor dintr-o dorință. Am pus un picior pe bara de fier Înfiptă întâmplător Într-un miez de pământ Și am împins cum într-o aripă Împingi să zbori. Atunci, pentru moment, -

Cei care nu aleg să meargă la Biserică, de fapt, aleg să ajungă în Rai numai după ce trec prin Iad. Drumul lor spre mântuire, în sine, se înfăptuiește prin suferință. Asemenea lui Hristos care

Au fost odată niște cai uriași. Erau albi și umblau iarna cu capul plecat Pentru a ne asculta sufletul. Noi ne jucam, ca prin zăpadă, În coamele lor lungi și ușoare Și pășeam împreună spre

Am golit din irisul ochiului tău pupila Si din el am făcut un colac de salvare. Azi, pe malul mării, mă cuprinde Ca pana soarelui a cărei umbră, Aștept să mă împresoare. Un pom bătrân îmi

Moise a urcat până în cer. Sprijinea muntele să nu cadă nici Domnul, nici el. Crea pământul din oseminte roase de câini, în drum risipite. Moise purta vorbirea ca pe o hlamidă Liberă în vânt.

După cum frumosul apare ca prezență a ce este mult tot astfel binele se descoperă ca fiind ce este mai greu. Un joc de zaruri în care cel ce adună mai multe cifre din ceea ce aruncă câștigă,

Este frumos să plângi. E ca și cum soarele ți-ar sta în gât Și ai fi plin pe interior de lumină De dragoste sau de universala inimă. Lacrimile cad pe obraz ca niște comete Și mâinile refuză

Femeia nu se îmbracă pentru a-și ascunde formele, dimensiunile sau defectele, cum ușor am crede, ci pentru a genera prin hainele, bijuteriile, parfumurile, tatuajele și toate accesoriile vestimentare