Poemul cailor uriasi

Au fost odată niște cai uriași. Erau albi și umblau iarna cu capul plecat Pentru a ne asculta sufletul. Noi ne jucam, ca prin zăpadă, În coamele lor lungi și ușoare Și pășeam împreună spre nesfârșire Prin albul lumii noastre imaginare. Au fost odată niște îngeri cuminți. Niște copii dolofani și plini de iubire. Zâmbeau, când îi priveai, în neștire Și își ascundeau aripile după părinți. Ne întreceam în apele stelare Ale norilor și în ultimele clipe Ei își lăsau lumii eterne risipe Umbrele și, luând razele soarelui, Încercau în suflet să intre. Au fost odată niște Moși Crăciuni Plini de bărbi și promisiuni negândite. Îi întâlneam pe trotuare - grași, dormitând - Cu sticle de coniac negolite. Păreau uriași din altă lume. Când sforăiau se cutremura universul. Luptaseră lupta sfântă și dreaptă Dintre promisiune și visul ce-așteaptă.