Nincu Mircea

Îmi șterg lacrimi de sânge cu ștergarul de cânepă, Așa cum Îți ștergi roua din iarbă cu diminețile. Tron se numește scaunul împăratului, Cela ce domnește în necuprins și imaginar. La noi, însă,

Ce rost au toate tăcerile lumii, dacă nu poți asculta nimicul în care s-a stins ziua de ieri? Să auzi strigătele, vaietele, scâncetele care au descris suferința stingerii ei!... Și să le simți în

Aș lupta până armele s-ar preface metal lichid Aș scrie până ce tot cuvântul ar deveni vid. Aș iubi până ce inima nu ar mai bătea în piept. Aș înota până ce malurile s-ar sătura să le

Focul care arde în copacii Din marginea drumului Cu nenumărați ochi de jăratic Îmi urmărește întoarcerea acasă. Mi-i amintesc! Cu coroane pline de frunze unduite de vânt Altădată plini de

Între dominis dei și duminică Rămâne sensul care ne duminecă Pentru a înțelege ceea ce Ne umple săptămâna Care ne amplifică. O scoică ce își bea marea Seară de seară dintr-o carafă. În

caut inundația primordială în care se vor risipi vanitățile. caut câmpia de altruism opacă și uscată de rouă. îmi risipesc orbirea ființială și tot aș mai scrie. mi se retrag maluri de cer…

Marea dilemă este nașterea. Acum lumea se cutremură. Se rupe catapeteasma. Pământul se întunecă. Tună și fulgeră fără potop. Þipă păsările lumii negre în cer După puiul ce le-a căzut din

Dragă Moș Crăciun, îți scriu acest mesaj inspirat de scrisoarea pe care fiica mea ți-a trimis-o deja pentru ca, atunci când vei veni cu cadouri, să o faci să înțeleagă că a dărui nu este numai un fel

Sunt două feluri de cuvinte. Unele atârnă spânzurate în oameni, iar altele, în cer. Primele sunt ca pietrele: grele, reci și clare. Cu ele ridici ziduri, pui stavile, închizi, oprești și numești tot

De nu știu câți ani aștept să vină Dumnezeu la mine! Am uns în fiecare an cu sânge ușa casei la intrare. Când îngerul trecea prin cer în oase căutam mai bine Să-mi lumineze drumul spre țara

Uită-te cum mă frământ Când mă privești în ochi! Uită-te, pentru că privești, În orizontul unde nu te văd, Ci în formele unde unduiesc În mintea ta ca un izvor Răsărit din

Refuz toate părțile ce se numesc feminine! Mă alcătuiesc din ficat, rinichi, ochi, umeri, Plămâni, sânge, ginere și prieten. Prefer să fiu primul pahar de vin Rupt, îmbucățit, fărâmițat,

De aici, de pe Pământ, Nu e de ajuns să privești stele, Ci trebuie să te lași dus Ca pe ape de ele. Și să fii mereu exact acolo Unde din luciri vin să inunde Ca din piept sânul cu

Cuvântul orhiedee îmi amintește de calea ferată. Plecasem din rugăciune și din marginea apelor Către țânțîreni cu prietenii mei. Acolo cineva împlinea 18 ani. Se bea bere, țuică fiartă și vin