Nincu Mircea

A fost o dată ca niciodată, așa cum se spune la începutul fiecărei povestiri cu pretenția de a deveni poveste, adică ”de poveste”, un gând imposibil. Și era atât de imposibil încât nu încăpea în

Îmi e atât de greu Să golesc râul cu mâna, Fiindcă port o durere De când am spart împietrita alee, Ce cândva va fi așternută, La intrarea catedralei Din tâmpla mea. Îmi este și mai greu să

Concomitent cu adâncul În cușca lui din sârme întunericului îi cresc rădăcini. Pe mine mă deranjează doar când le roade Pentru că astfel trebuie să îl hrănesc Cu fel și fel de dimensiuni. Pe de

Port numai unelte ce măsoară distanțe. Am un echer ce în cer poate s-arate Câte stele sunt depărtate sau apropiate De irisul tău în care lumina lor taie Între stropii ce cad noaptea prin

Am doi ochi de ciclop. Pe fiecare îl port pe câte o frunte. Unul privește miop, Celălalt poartă sprânceana Ca pe o coamă de munte. Un ochi într-o câmpie. Privește atent către

Cuvintelor stinse între gura mea și ochilu marelui cititor Le-aș putea pune neînțelese interpretări adânci de demon. Însă, prea mult aș scie despre cum s-a trăit și despre cum nu șiu Că o să

Sâmbăta fac parte din apă. Picioarele îmi sunt aripi ce-noată Fără să vadă pe unde calcă. Duminica fac parte din cer. Slujesc liturghia îngerului efemer Și zbor liber ca puiul de

Port gustul cerului nopții în gură Și-o nesfârșită sală mascată de bal, Ca și cum din nestemate și ură M-ar fi întocmit „fiat”-ul carnal. Port și doisprezece direcții alese Spre a fi mai

În gara construită de nemți Aștepta trenul ce vine și trece Dinspre graniță. Condus până aici, Drumul câmpiei pare a fi mai fierbinte Decât cel din lumea cealaltă. Ajuns. Sta nemișcat și

Îmi bate vântul hainele, ca niște gloanțe vii. Și îmi aleargă gândurile: elicoptere pustii. Spre Ierusalim singur cobor. Nisip în clepsidră. Avion aducând din alte lumi speranță morbidă. Trec

În inima lor vulcanii nu poartă pietre. Ci numai impulsuri din care își aruncă ființa în afara adâncului natal până când se golesc. Sunt ochi căutând în propria lor oglindă pentru a

În momentul în care prin mâna poetului, ca prin lumina unui fulger, din gând cuvântul se naște și se lasă descoperită de vedere, imaginea poetică dobândește expresivitate temporală. În acest proces

Îmi par stele luceferi și luna ascunsă după zare. Vântul nu mișcă ramurile. Măslinii crapă bumbii-n floare. Fruntea de stâncă o ridică peste pământul fără umbră. Nimic nu ar vesti că moartea-n cer

Este cel mai urât dintre inorogi! Se privește fix în oglindă. Poartă barbă scurtă încât I se văd ochii albaștri. Bea zeama viței de vie Din rădăcina toamnei. Și lăsă să îi rodească Poala

Întrebarea pe care ne-o punem cu toții cu privire la ceea ce s-a întâmplat în Gadara este universală: „Vrei să vii cu mine - în sensul care în care conceptul mine este înțeles ca sine - ori cu

- Ce este vameșul ne amintim din pilda vameșului și fariseului; - Pilda lui Zaheu ne arată că cel care Îl întâlnește pe Hristos are parte de o întâlnire care copleșește, pentru că Hristos, Fiul lui

Turma mea de stele a-nceput să cadă Dansând una, două, ca la promenadă. Însă nu mă plâng, c-am o emisferă Cu un cer întreg prinsă-n butonieră. Turma mea de îngeri am trimis-o-n zbor Ca pe

Sta îngerul fix, ca o glastră plină de flori în fereastră. Când intra în Rai rostea rugăciunea începutului de patimă. De aceea, uneori, încerca să înoate prin alba pagină. Să se ascundă voia. Urmă