Poezie
Privire fixă
Privire fixă
1 min lectură·
Mediu
Întotdeauna când te privesc ești frumoasă.
Te privesc ca soarele când răsare
Din mare, după munți sau din câmpie…
Te privesc ca luna când se desprinde din zare
Rostogolită și mare-n-chindie…
Te privesc zi de zi,
Cum te schimbi, ca și cum ieri nu ar fi
Și, totuși te încă iubesc,
Ca și cum eternitatea noastră
Ar fi sublimă-ntr-o zi.
Te privesc cum îmi zâmbești,
Ca pe un tablou plin de flori pietrificate,
În culori de pensule simplificate,
Pentru aceeași eternitate
Din zâmbetul tău decupate.
Și rămân convins că pe luna lui Marte,
Care nu există nici astronomic
Și nici cumva în realitate,
Ești cea mai frumoasă ființă din toate.
Martor îmi este zâmbetul tău.
Ești cea mai frumoasă când îmi este rău.
Privindu-te cu acele gropițe ce simetric apar
Peste obrazul tău unic și clar
Și din părul ce se adună după ureche
Negru în plete, ondulat, nepereche…
De aceea te privesc ca pe o floare în glastră
În inima mea deschisă ca o fereastră,
Numai pentru a tale oacheșe dulcegării
Așa cum de-atâta timp tu mă știi…
Întotdeauna când te privesc ești frumoasă.
012.224
0
Spre ex, în:
\"Te privesc cum îmi zâmbești,
Ca pe un tablou plin de flori pietrificate,
În culori de pensule simplificate,
Pentru aceeași eternitate
Din zâmbetul tău decupate.\"... primele două versuri ar fi anunțat ceva, dar urmează, vai! acea cascadă de simplități naive, împiedicate în versificație facilă, care strică tot.
recomand lectură.