Devenire

dar aleg să văd partea plină a paharului, iar încercarea aceasta mi se pare nereuşită, chiar dacă şi-a propus să şocheze pentru a scoate în evdienţă mesajul

...aromă, același gust și același gust... toată această înşiruire pleonastică se încheie cu voma!

aici e o fractură în logică:

Nu e nimic care să înflorească, să rodească, să crească și să moară
Care să nu poarte în carne aceiași viermuire și aceiași duhoare!

pentru că ar trebui, - şi care murind-
altfel, în procesul devenirii, până la moarte, de ce ar viermui şi ar purta cineva duhoarea în sine?

mai este şi acel comun pronuţat prin utilizarea (pronumelui demonstrativ) aceiaşi (care este de scris corect: aceeaşi), generalizând cu privire la viermuire şi duhoare... nu o fi fiecare cu ale sale?

salvează (un pic) finalul, dar prea puţin

cu respect!

Poate aș fi preferat să văd aici devenirea ființei, nu această transformare a cărnii în lutul din care s-a născut și în care se întoarce. Mi-aduc aminte că mai aveți o altă poezie cu acest titlu, însă, aceea mi-a plăcut mai mult fiindcă acolo este o viziune mult mai profundă asupra a ceea ce este perisabil. Am și eu o singură poezie cu titlul acesta, o pașadină, publicată, parcă, acum vreo 15 ani. Sigur, e diferită de viziunea dumneavoastră.
Nu înseamnă că aici ar fi o viziune eronată sau că aș considera, estetic vorbind, lipsit de valoare ceva care amintește de „Un mort” al lui Baudelaire.
De aici, plec cu ultimele două versuri, care mi-au plăcut mai mult.
În versul al doilea, cred că ați fi putut spune „același și același gust de vomă”.

Umbra de după val, aripa de după vânt și adâncul cel mai adânc
Pe care îl îngropăm când ne așezăm unii pe alții-n-mormânt.

le-aş îngropa pe toate, nu doar pe adânc

Umbra de după val, aripa de după vânt și adâncul cel mai adânc
Pe care le îngropăm când ne așezăm unii pe alții-n-mormânt.

Înainte de ultimul cuvânt nu trebuie cratimă.

Am scris greșit titlul poeziei lui Baudelaire, acesta fiind "Un hoit".