Poezie
Scufundare
2 min lectură·
Mediu
Ca o gogoașă deodată prăjită pe toate părțile
În ulei încins la foc mărunt inima este.
O sarabandă piruetată în dans
Care tăiată pe jumătate
Își scufundă în gând
Sublimul avans.
O aripă încovoiată peste înaltul întins care
Îi împodobește cu necuprins risipirile
Dintre cuprindere și îmbrățișare unde
Cade întregindu-și din sine fecunde
Adânciri de spații interstelare.
Carnea ei este floarea ce se deschide
Spre soare pentru a se desprinde
Din sine în alt sine-a uitare,
Ca umbra nouă din zare.
Asemenea puilor peștilor ce caută maluri
În care să se ascundă ca în idealuri
Ale altor îndepărtări din care vin
Spații ca orizonturi de spini.
Soare topit în propria carne arzând
Cum un copil din inima părinților
Lovit de împingerea sângelui
Risipit în adâncul ceresc
Din atriul drept!
Un pântec cu înfierbântată smoală
Și cu fire de foc în care își sfredelește
Amintirile cărnii din inima interioară
În sângele căruia i se rostogolesc
Anotimpuri precum o pulpă vie
În răsăritul prins de apus
Unde întregitul răspuns
Nepătruns crește.
Din uitarea ce nu își amintește-începutul
Tăcerilor care așteptau să-i fie rostite...
De acolo îmi zvâcnește în piept inima
Precum în rugul stelelor infinituri
De adâncuri neadormite care
Pe toate părțile-și fierb
Scufundate finituri.
În răsărit, soarelui, ca într-o gogoașă
Coaptă de căutarea cu care-l privesc,
Dinspre stele îi înmuguresc inimi
De rădăcini ce ramuri îi cresc.
Pretutindeni, prin excrescențe,
Gânduri i se înjumătățesc
În dansul de sarabandă
Pe care-l trăiesc.
031.055
0
puțin cam aglomerat parcursul, dar sunt metafore reușite care m-au ținut pe traseu
mi-a plăcut (în mod special) aceea cu peștișorii la mal
cred că în versul doi ar fi "deodată"
toate cele bune!