Poezie
Universăluire
1 min lectură·
Mediu
Corpul, ca și universul în care trăiesc,
Nu mă mai cuprinde, deși îl văd oglindit
În forma pe care o desenează privirea.
În același fel în care, în vedere, steaua
Își lumină carnea cu a ei rază
Ce din privirea o înviază.
Simt că nu îmi mai e pântec.
Că în el nu mai cresc, nu mai sunt,
Nu mai construiesc spre a deveni altceva.
Îmi este doar umbră a cenușii din stea
Ce nu mai arde spre a naște timpul ce o genera,
Că nu mă învelește pentru a-mi da iară
Cu rost și cuvânt răsărituri
Din nașterea ulterioară.
De aceea, te rog, pentru totdeauna rostogolește-mă,
Lovește-mă și lasă-mă să vibrez, să mă întind
Pe după armonia corzilor de prin interior
De-a lungul universului re-încorporat,
Major și minor, în cuvânt enorm!...
Pentru ca în corpul meu, ca în inima stelei,
În universul unde trăiesc să mă simt
Că urc și cobor de altundeva,
De acolo de unde privesc
Într-un adânc devenind.
02909
0
și-atunci, captiv fiind, mă evadez
din universul interior, din cel exterior, caut să mă renasc
actul facerii are la origine zbaterea