Gol
plutind în chip de idee
mă preschimb în rună,
mă scrijelesc în colț de tine,
adânc sculptată în retina mâinilor tale
adăpostind un iris albastru în căus,
ca pe-o comoară.
Sunt numai
Gând 1
Nu ne-am cunoscut niciodată, mamă,
deși ani de zile ți-am spus sărumâna
în fiecare dimineață.
Ai rămas o enigmă. Am rămas un străin.
Gând 2
Am crescut, mamă,
m-am făcut
sunt roșul trandafirilor cu spini
sunt inima cioplită în copac
sunt transparența cerului opac
și simplitatea vechilor elini
sunt verdele copacului în iarnă
sunt albul mării negre-ascuns în
Depărtare – imposibilă insulă
gravată adânc în mine cuneiform
albastre prăpăstii răscolind alte unde
depărtare – întrupare în ideea de mâine
cum să-mi împiedic trupul să nu-l presimtă
miraculos
E târziu, mamă,
fructele în copacii toamnei dau în pârg
și eu încă mă scutur în înflorire târzie...
Am obosit, mamă, de-atâta risipire
sub umbra toamnei care aruncă în mine
cu păsări în unghi
Despre mine nu știu ce să-ți mai scriu
răspund „absent” de câte ori se strigă catalogul
în rest mai nimic
toți sunt îngrozitor de grăbiți
- pesemne trebuie să ajungă pe undeva fiecare -
și eu
Ni se oferă uneori, în viață, clipe rotunde, perfecte, suficiente în sine, în care regăsim parcă rosturile adânci ale lumii, simplitatea și magia lor deopotrivă. Momente înalte și clare,
Cerșetorul acela ciudat
ținea ochiul întins
și mâinile împreunate-a rugăciune
i-am aruncat treizeci de arginți
(cocoșul cântase deja de trei ori)
și am trecut mai departe indiferentă
strada
Beție de noroaie
în mlaștină înot fără spor
apa mă cuprinde cu totul
mă scufund mă întunec
mâinile se zbat neputincioase
noroaie ca nisipuri mișcătoare mă copleșesc
mâl negru
dansează violete
Există dimineți în care
mă trezesc cu o poftă nebună de atingere
ca și cum simțul tactil
răzvrătit după noaptea opacă
se revarsă peste marginile epidermei mele
jinduind o atingere
ca și cum
Dor două doruri dulci
în lunci
le arunci
și le culci
Iele ies iubind în ii
le ferești
le rescrii
Nimeni noduri nu-nnădește
te pândește
nebunește
Coaste calde ce
Câteodată sunt puțin pește
și puțin femeie
în suflet port solzi de argint
și-n păr lung orhidee
pășesc unduind
prin păduri de mărgean
deopotrivă limanuri
mi-s pământ și ocean
când iubesc
ploua amar și scund, ploua dement
și leneș și murdar și nesătul
ploua-n sughițuri gândului... destul!
pe-obrazul meu ploua... ploua absent
din gene streașini lungi am adunat
ploua căprui sub
În capilarele copacilor urcă uneori din asfalturi
seve neștiute de nimeni
inelele se preschimbă seara în trotuare
femei ieftine le bat în lung și-n lat
din scorburi se înalță flori totdeauna
Prăpăstii de gânduri sub gene
înduioșate prin lacrimi se scriu
și-n cuvinte
mă întorc prin somn către euri
și numai presimțirea lor mă tresare în vis
adăst în răstimpuri în câte-un cuvânt
să-l
Se scutură salcâmii
la fel de absent la fel de frumos
peste ziua de azi egală și tristă
ploaie albă de mai ploaie albă de doliu
orașul tăcut e murdar și când mă pierd în el
și când mă pierd în
Gândul șui -
al nimănui?
Cuibărit în colț de lacrimi
diafane
ori orfane de un ochi
de deochi ferit
umbrit
gene lungi și călătoare
- visătoare.
Cine oare să le vadă
să le creadă ori să
îți amintești Rachel?
era mereu trist cu barba roșcată
mi-am plecat urechea
să ascult pasul lui Paul
mă întreba cât de înalte sunt stelele
și ți-am adus prinos
în noaptea
amarul îl impart deopotrivă
și marea și albastrul înlăcrimat al ochilor tăi
târzie aruncare de pe faleze de gând
în neant
și iarăși urcuș către tine…
maree se desprind și se-nalță
la marginea