Nicoleta Tase

Gol plutind în chip de idee mă preschimb în rună, mă scrijelesc în colț de tine, adânc sculptată în retina mâinilor tale adăpostind un iris albastru în căus, ca pe-o comoară. Sunt numai

sunt roșul trandafirilor cu spini sunt inima cioplită în copac sunt transparența cerului opac și simplitatea vechilor elini sunt verdele copacului în iarnă sunt albul mării negre-ascuns în

Depărtare – imposibilă insulă gravată adânc în mine cuneiform albastre prăpăstii răscolind alte unde depărtare – întrupare în ideea de mâine cum să-mi împiedic trupul să nu-l presimtă miraculos

E târziu, mamă, fructele în copacii toamnei dau în pârg și eu încă mă scutur în înflorire târzie... Am obosit, mamă, de-atâta risipire sub umbra toamnei care aruncă în mine cu păsări în unghi

Despre mine nu știu ce să-ți mai scriu răspund „absent” de câte ori se strigă catalogul în rest mai nimic toți sunt îngrozitor de grăbiți - pesemne trebuie să ajungă pe undeva fiecare - și eu

Ni se oferă uneori, în viață, clipe rotunde, perfecte, suficiente în sine, în care regăsim parcă rosturile adânci ale lumii, simplitatea și magia lor deopotrivă. Momente înalte și clare,

Cerșetorul acela ciudat ținea ochiul întins și mâinile împreunate-a rugăciune i-am aruncat treizeci de arginți (cocoșul cântase deja de trei ori) și am trecut mai departe indiferentă strada

Beție de noroaie în mlaștină înot fără spor apa mă cuprinde cu totul mă scufund mă întunec mâinile se zbat neputincioase noroaie ca nisipuri mișcătoare mă copleșesc mâl negru dansează violete

Există dimineți în care mă trezesc cu o poftă nebună de atingere ca și cum simțul tactil răzvrătit după noaptea opacă se revarsă peste marginile epidermei mele jinduind o atingere ca și cum

zarzări despletiți - frumusețea se scrie numai în clipă

Dor două doruri dulci în lunci le arunci și le culci Iele ies iubind în ii le ferești le rescrii Nimeni noduri nu-nnădește te pândește nebunește Coaste calde ce

Câteodată sunt puțin pește și puțin femeie în suflet port solzi de argint și-n păr lung orhidee pășesc unduind prin păduri de mărgean deopotrivă limanuri mi-s pământ și ocean când iubesc

În capilarele copacilor urcă uneori din asfalturi seve neștiute de nimeni inelele se preschimbă seara în trotuare femei ieftine le bat în lung și-n lat din scorburi se înalță flori totdeauna

Prăpăstii de gânduri sub gene înduioșate prin lacrimi se scriu și-n cuvinte mă întorc prin somn către euri și numai presimțirea lor mă tresare în vis adăst în răstimpuri în câte-un cuvânt să-l

Se scutură salcâmii la fel de absent la fel de frumos peste ziua de azi egală și tristă ploaie albă de mai ploaie albă de doliu orașul tăcut e murdar și când mă pierd în el și când mă pierd în

Gândul șui - al nimănui? Cuibărit în colț de lacrimi diafane ori orfane de un ochi de deochi ferit umbrit gene lungi și călătoare - visătoare. Cine oare să le vadă să le creadă ori să

îți amintești Rachel? era mereu trist cu barba roșcată mi-am plecat urechea să ascult pasul lui Paul mă întreba cât de înalte sunt stelele și ți-am adus prinos în noaptea

amarul îl impart deopotrivă și marea și albastrul înlăcrimat al ochilor tăi târzie aruncare de pe faleze de gând în neant și iarăși urcuș către tine… maree se desprind și se-nalță la marginea