Suflete rătăcite

Ivită din clepsidra nemuririi stăteai uimită-n prag de azi cu un picior întins către noi, cei aflați în genunchi de mai multe mii de ani, vieți târâte prin speranțe coapte la foc de mâine e o nouă zi. Vrei să ne arăți calea! Dar cum? Noi suntem orbi, ochii noștrii nu pot vedea dincolo de gene. Noi scurmăm în gunoie, în zoaie să gasim motive de zăbovit pe-aici, noi suntem marginea marginei, dincolo de noi e doar neantul care ne momește cu liniștea. Tu nu poți veni în ceata noastră de buboși cu clopoței, ți-ai murdări ciorapii cu cenușă de ratare. Nu, nu coborî-n rigola udă de lături, nu vrem să te vedem aici, jos, rămâi în clepsidra ta cu urme de degete. Să ne mântui? Și ce să-ți dăm la schimb, recunoștință schiloadă, năroadă, strecurată printre buze crețe? Pe noi nu ne poate mântui nimeni, noi știm și rânjim în pumni, să nu ne vadă cineva, să dea cu pietre în noi, în rănile noastre supurânde, fetide… noi nu vrem viață veșnică, doar firimituri grase, mustoase pe care să le înghițim nemestecate, nealterate, nejudecate, să adormim sătui măcar o noapte din care să nu ne mai trezim, să nu ne mai întoarcem în nesfârșitul a fi… Ne dai? 13.11.2002