Mesagerul

Venise să ne spună ceva, părea important, și încercam să-l înțelegem, dar prea foșnea din aripi și repeta mereu ca luni, dar nu am înțeles ce voia să spună și se înfuria și lua cuvintele de la capăt într-o învălmășală comică de sunete și gesturi făcute spre spate. Supărat de râsul nostru s-a înălțat la cerul din care venise. Am încercat pentru o vreme să descifrăm mesajul, dar ne-am plictisit și ne-am întors la jocul nostru cu pietre: eu aruncam în tine, tu în fratele nostru, el în cine se nimerea. Ce bine ne distram! Aveam teritorii vaste, pline toate de piatră de cea mai bună calitate, unele erau atât de bune că nu ne înduram să le aruncăm, le țineam într-o traistă, la gât, ca să avem mâinile libere. Pe unele eu reușisem să le ascund într-o groapă pe care o făcusem în pământ, păzită bine de dulăi pe jumătate sălbatici. Nu primeau hrană decât de la mine. Când am aflat de gropile voastre le-am deschis, dulăii voștrii erau niște proști care mâncau din mâna oricui, și am putut să iau toate pietrele care mi-au plăcut. Și cea mai frumoasă era în colțuri ascuțite, îmi amintesc și acum urletele tale și sângele care îți curgea pe față, da, era o piatră bună! În săptămâna următoare a venit la noi vecinul dinspre miazăzi să ne spună că a descifrat mesajul, că îngerul zicea că de luni vom putea zbura și el se pregătise împreună cu feciorul lui, aveau aripi frumoase, nu ca ale îngerului, dar frumoase. Noi ne-am tăvălit pe jos de râs de aripile lor. I-am urmărit când s-au urcat în vârful muntelui și s-au înălțat către cer ca niște îngeri de caricatură. Ce de pietre am risipit pe ei, că se ridicaseră prea sus, dar tot i-am nimerit. Sigur că s-au prăbușit ca niște bolovani, ce credeu ei, că au înțeles mesajul? Dacă nu înțelesesem noi, cum să înțeleagă ei, niște troglodiți care toată ziua scurmau pământul să pună flori. Auzi, flori! Și pe urmă, nu poți să te încrezi în îngeri bâlbâiți.