Nicolescu Bogdan

E-atunci când mă roagă, Într-o seară de vară, Pe-o străduță dulceagă, Să ies prima oară. O pudică fată, Cu ochii-n pământ, Și imaculată, Acalmia-i cuvânt. Printre maci călcând, Neclari

Ce mi-ai spus, Ce-am înțeles, C-o parte din mine doar Te-ai ales. Târzii orele în care-mi spuneai... Câte lucruri...doar la un ceai, Pesemne că timpul curgea pe unde voiam Și-n stropi tresărea

Cu unghiile întrepătrunse de pământ, Apasă pe clapele pianului amuțit, Așa cum după truda zilnică un sfânt, Își spune rugăciunile în asfințit. Umflându-și penele în piept, După o zi

De-ar fi salcia-n amurg Ca plânsul tău... M-aș strânge-n jurul ei de dor Aș aduna toți norii Să te simt în urma lor Coborând în gustul ploii Și pe aripile florii Zâmbetul mirositor Cum s-ar

Eu o văd în orizontul gri, Călcându-mi bocancii de ieri, Iar zilele deși sunt vii, S-au pierdut de ierni și veri. Și mă văd îmbătrânit de ea, Furându-mi culorile, Frângându-mi scara catre

Tristețea-mi lasă un gust dulce, Pasiunea ei se răsfrânge în versuri, Consteland poemul,gându-mi te-aduce, Te-ntinzi ușor pe pagini în rânduri. Ascult \"October song\" să-mi amintesc Prima

Nu spune tu lumină a nopții, Ce mă cauți prin întuneric cu soții, Că mă îmbraci în haine de in, Când rostul tău e să mă faci în ea străin. Nu-mi spune tu ce stăpânesc eu, Căci eu te-afund în

Mi-aș dori lumea de-atunci, Cu privirile lor fericite, Cu dragostea față de prunci Și hainele lor simple. Aș vrea o plajă mult mai goală, Și muzica prin vânt s-adie, Să scoți adesea dintr-o

Subconștientul meu mă-ntreabă iar de tine, Nu-mi pasă...dar ma doare cate-odată rău, Sunt orbul,timpul din spatele tău Nu te mai văd ci doar te simt pe langă mine. Sunt nevoit să colind

Ce să mai întreb de tine, Trenul ăsta mi-a răspuns, Alunecând invers pe șine, Mă-ntorc unde-am ajuns. Oh, nedumerire - nedumerire... Ești ca un roman captivant Într-o calatorie fără

Clapa din sertar, Așa se auzea, Așa se picta, Sub sânii nopții de var Se năștea Din mâna ta, Un pian parizian. Oh..."October song" Și dintr-o cafea O găsesc în diftong Cum mă

M-am amețit Din ochii ei de rom Dulce-întunecat, Și-am ascultat-o... A spus ceva ascuns Prea subtil Pentru starea mea. Dar mi-a plăcut, Accentul ei fructat, Un melanj natural Un nectar

Gâtul ei este un buchet de frezii galbene-pal, Cu stamine roze, măturate de aer curat, Acolo unde soarele încolțește prima dată Și roua se face pulbere de poeți... Pe clavicula ei se adoarme

Care nopți line, Care nopți albe, Care somn vine, Care somn moare. Care chip neclintit, Gândind în străfundu-i, Urmărind de citit Finalul, te zgudui. Care mister,nesațiu ne soarbe, Ne-am

Din când în când mi-opresc din nou privirea către geamul tău Iubesc din nou și uit din nou într-o secundă-n pragul său Rugina-i cade peste basm și peste verdele de sub Iar eu mă-nclin trecutului

Așteptarea ta... Un lac adânc Și neted, Împrejmuit de ceață. Ce vreme turbată, Ce timp murdar, Numai eu stau În mijlocul lui Nedefinit. Dar tu, cum să vii aici, Nimeni nu este aici, Nici

Aud violoncelul începutului ^i era vitalitcii se dezvolt, Alergâd pe clapele cesutului, Dragostea e prima recolt. Omul împânzit de os, Între rdcini _i culmile sacre, Liber _i nud-omnul

Dintr-un nimic consider eu, Că aș putea să fac ceva, Doar o zodie de mi-ar creea S-o reprezinete cerul meu. Niște jurați și două doamne, Ce îmi dau un sfat final Privind,răcnind spre

În târziul nopții ațipite, Ploaia cade peste lumini amorțite, Adună oceanele de dor, Și le face pe trotuar covor. Nu-mi cere să te uit în toamna asta, Lasă-mă să-mi savurez năpasta, Sub o

Ce mizer ar spune justiția, Dar cum ar putea naște ea inhibiția, Când valuri le-ametescă memoriile, Precum vântul toate scrisorile. Alegoria lor, profund mister Ce-ncepe-a fi ușor inert, Caci

Purtate de fragranțe Au parcurs distanțe Și-ntr-un cireșar ploios S-au amestecat furtunos În inima unui străin, Care-și sorbea nostalgia, Cuprins de norii unui vis Și de un aer mistic

Atât de des și infinit de liber, Se plimbă roșul printre stele, Nu-și caută astâmpăr pe cer, Ciocnindu-se din lună-n ele. Doamna în alb trece prin fața bancii mele, Întâmplator ea-i chiar

Știi că bucata de hârtie cu poezia ta, Care cade-n hăul inimii mele, S-a transformat într-un fir de praf Pus pe lentila aparatului de diafilm În care rulează o poveste noir. De ce poezia

Din ochii tăi fierbinți, Lucide patimi sunt urâții, Convecși fără de sfinți, Își strigau durerea muții. Și aripi din ei îți crescură, Zburași cu-a mea suflare, Și nimic nu mai avură, Să-mi