Nicolae Popa

Senzația că materia verbală trage peste noi straturi de materie imaginară și ne mai și înfășoară în urlete vomitive („citim cum urlă prostia ceva mai devreme decât șireteniile vulpii apoi ne orientăm încotro se-ndreaptă lumea și din care parte vine semnul”) aducându-mă la limita unei curiozități care abia aștept să-mi provoace o adevărată stare de satisfacție vizuală. Dacă aș spune răspicat „nu, nu-mi place!” curiozitatea mea s-ar împlini și mai repede. Ghici ciuparcă ce-i. Că doar n-o fi vorba de-un comentariu la modul serios!

Am recitit poemul, acum fiind ceva mai relaxat decât cum eram ieri. Mi s-a arătat un tablou fascinant. Are dreptate Florin, are dreptate Ioana. Dar mai ales ai dreptate tu, Cristina! Felicitări!

Camelia,
Pre-simțirile noastre în cele din urmă provoacă simțire. Asta contează! Simt cum simți că simțim cu toate simțurile când e vorba de simțire poetică. Mulțumesc.

Cristina,
Nu se pune în nici un caz problema renunțării la anumite cuvinte. Îmi pare rău dacă din comentariul meu a reieșit așa ceva. Este vorba doar de refacerea și redobândirea unor încărcături sugestive (și energizante – de ce nu?) ale unor cuvinte prin punerea lor într-un context mai puțin obișnuit, încât să poată declanșa ceea ce se cheamă starea de revelație. Altfel la ce am mai pretinde că am fi creatori, posesori ai unor energii creatoare?

M-am gândit că poate ești un tip curios de felul tău și ai vrea să știi ce ar putea să-i placă cel mai mult din acest text unui eventual cititor. Să zicem, mie mi-a plăcut această secvență:
\"sunt un bazar
al lucrurilor
pierdute
hei, cine se mai rataceste in viata mea?!?
merita!
am invatat sa prefac in aur
biografii bolnave
sunt un alchimist demodat...\"

iar ceea ce mi-a desplăcut cel mai mult e banalitatea sentimentală din final:
\"singura reteta
mi-e iubirea\"

Cristina,

M-am simțit atras de finețea unui gen de lirism înclinat spre paradox, așa cum transpare din primele versuri:
gol e umărul
și eu beau din golul lui
să umplu
ca o salcie sorbind din albia ce desparte
umărul tău de al meu...

În continuare o întorci însă spre aceleași răs-cunoscute aripi și, bineînțeles, faci să apară astrul, fără de care (așa cum se crede la școală) poezia nici n-ar putea să existe. Dar se simte și o respirație rece care parcă ar vrea să te scape de pericolul sentimentalismelor.

Ioane,
Să știi că nu-mi scapă nici un rândișor de-al tău, chiar dacă nu obișnuiesc să o fac pe umoristul și să vin la încrucișat de săbii cu tine. Încântat și de spontaneitatea catrenelor de mai sus! Îți doresc un an cât mai vesel, ca să ne mai scoți și pe noi din tristețe, eventual din încruntare!

Mare minune să i se întâmple așa ceva poemului tău în ultima zi a anului. Intru acum în fugă și oarecum pe ascuns în subsolul unui Club-Internet, cum ai intra să razi o sută de vodcă fără să știe ai tăi, și mă pomenesc recomandat și însteluțat. La naiba, chiar nu mă pot preface că nu aș simți cum se lichefiază ceva în mine și mă topesc de... De fericire, probabil!

Florine, după dată și oră îmi dau seama că tu ai umblat pe aici cu steaua aseară. Iar din comentariu am mai dedus că la ora aceea nu eram eu singurul om din univers căruia i se ridicase poezia la cap. În eleganta terminologie de specialitate asta, bătrâne, se chemă „Ne-a fost ghine!”, la sânul poeziei firește. La mulți ani!

Mădălina, mă bucur că schimbările de care îți vorbisem mai înainte nu te-au deranjat, ba chiar, dimpotrivă, s-ar zice că te-au inspirat. Un An plin de bucurii!

Ela, comentariul tău mă onorează și face totodată să mă simt cu atât mai apropiat de lumea atât de explozivă uneori, deși melancolică și melancolizată în fond, a agoniștilor. În plus, comentariul tău vine să dea mai multă consistență și steluței lui Florin. Revelion fericit!

Laura, confuzia ta s-ar putea să aibă o justificare. Adevărul e că în ultimii zece-cincisprezece ani eu prețuiesc în poezia română mai ales poezia scrisă de femei. După Nichita, poeții români, chiar și cei mai buni, îmi par oarecum epuizați, preocupați fiecare de propriile găselnițe, lipsindu-le noblețea spontaneității, astfel încât adevăratele revelații , inclusiv în sensul redobândirii catarsis-ului, pot fi întâlnite la Angela Marinescu, Marta Petreu, Mariana Marin, Ruxandra Cesereanu, ca să dau doar câteva nume... Un An plin de noroc!

Livia, habar nu ai cât de des revin eu la versurile tale – de fapt, eu și încă cineva! Îți dorim un an de liniște creatoare!

Acest univers al iluziilor spulberate, sau numai împinse sub gard, și al adăposturilor de moment ce își etalează la fiece pas insolvabilitatea („nu stii nimic despre numiri / adresele au numerele amestecate in palarie„), iminența prăbușirii în gol („nu exista pentru tine hei / care ești ba se zice
lumineaza-ti fata ca te impusc”) pare să-i dea poemului un statut special de bilețel de adio, mai puțin isteric ce-i drept decât un adio sinucigaș, făcându-se simțită în fond necesitatea unei schimbări de adresă („are bani are credinta si sta la palavre cu moartea / o spaga... ceva? cu ce drept vorbeste? / sarut manusitele duduie „), eventual de registru... Dar „trece fanfara batistelor”... Și, de fapt, cred că batistele e singurul element care dă consistență ultimelor 10 versuri... Insiști, parcă, să explici ceva spre sfârșit și asta deranjează. Mai exact, mă deranjează pe mine. La o nouă lectură, mai știi, s-ar putea să am altă părere. Sărbători fericite!

Ești mult mai convingătoare atunci când vii cu observații critice. Și am nevoie de așa ceva mai ales în cazul textului de față, care mi se pare oarecum de necuprins și chiar de nestăpânit.

Am dat de observația ta, atât de nuanțată, despre reinventarea suferinței, tocmai când eram pe punctul de a mai adăuga două rânduri pentru a schimba accentul din final. Însă faptul că ție ți-a dat de gândit, că te-a incitat într-un anumit fel, mă face să mai amân schimbarea. Într-o oră mă hotărăsc! Mulțumesc pentru comentariu!

Gabriela,
Trebuie să înțeleg că pentru cine dă „dezlegare la fluturi” nu mai e nici o problemă – toate dezlegările fiind dezlegate definitiv! – să înceapă un poem astfel: „mă învîrt obstinant în jurul...”? Obstinantă întrebare, nu-i așa? Felicitări pentru tot restul poemului!

Silvia,

Îmi pare bine că fazele tale cele mai bune nu trec neobservate. La cele remarcate deja de Ela aș mai adăuga: „mâinile tale / din care am ieșit plină de cerneală ca o elevă neîndemânatică /
poate că de aceea tot merg prin ploaie și cânt adio te iubesc”. Numai că, la naiba! de ce era nevoie să precizezi că dumnezeul dumnezeu de așteaptă de revelion (doar pentru că nu ne iese acum din cap revelionul?)? Mi-ar plăcea să citesc și la vară poezia asta. Și atunci cel mai firesc ar fi să sune așa:

„poate că de aceea am răcit am febră și aș putea să nu ajung
unde mă așteaptă dumnezeul dumnezeu
să îmi testeze îngerii”

Superb test. Să dea domnul să-l treci cu bine și acolo, sus, că aici l-ai și trecut!

Adrian,

Nu te supăra, am strecurat sub ultimul vers al sonetului tău o oglindă și l-am citit așa cum l-am văzut reflectat.
Dovada perfecțiunii:


De care-am fost, fără răgaz, cuprins !
Și ce-nrobire-n sfânta desfătare
De dincolo de timpul neînvins.

Dintr-o prelungă, dulce sărutare
În șoapte tandre ce nu s-au desprins
Vinul îl toarnă buzele vlăstare

Gura peceți de vreri aprinse pune.
Spre vadul treaz, al poftei și-al durerii.
Păr revărsat în unduiri puzderii
Ochii creați săgeată să-mpreune.

Pântecul cald, supus pe veci plăcerii.
Sânii trufași, uimiri în trup s-adune,
Și copsa blândă, semn de-ngropăciune.
Piciorul zvelt, un semn al învierii.

29 decembrie 2005


La anul și la mulți ani!

Moia,
Vitalie are dreptate! Și punctum.

Vitalie,

Am încercat să văd poezia cu ochii tăi. În privința lui Hristos, precizez: nu se vede. Este doar o bănuială că s-ar afla undeva după niște capete supradimensionate. Mi-a venit din pură inspirație, adică fără vreun efort de gândire, și ar fi păcat să-l șterg în urma unui calcul la rece. Și în general acesta este un text-colaj, rezultat în urma refacerii totale a ultimei culegeri (cred că ți-am dat „racii”, nu?) , astfel încât unele imagini dintr-o poezie migrează în alte poezii, de data asta contând Atmosfera și nu Ideea. Îți dau întru totul dreptate și am și strămutat cele patru versuri din ultima strofă în strofa a doua. Fața de masă a cinei de taină s-ar putea să fie motivul unei alte poezii. Deocamdată rămâne pe vechi. Îți doresc Sărbători fericite din fața aceluiași monitor și mă bucur să te regăsesc – unde în altă parte? - tot pe net!

Camelia,

Am o presimțire rea în legătură cu această steluță. Mai ales că este însoțită de cuvântul „frumos”.
Or, frumosul zice-se nu e neapărat și argumentul calității. Dacă te uiți la pagina „texte” steluța se potrivește de minune, d.p.d.v. al „frumosului”, pentru a însoți cele două steluțe ale Liviei Stefan între mine și steluța lui George Mira. Sper însă că nu doar de dragul acestui efect înstelat mi-ai acordat-o. Lumea, dar și regulamentul, cere de obicei mai mult discernământ critic. În ce mă privește, normal că nu pot să nu mă bucur. Datorită faptului că te-ai lăsat (atât de ușor?) impresionată, vor trece, sper, și alții pe aici. Iar trecerea și lectura contează cu adevărat. Ca și observațiile critice (am ținut cont de remarca ta, am și schimbat deja). Multă inspirație!

Regret că nu mai am timp (aud zăngănit de chei, pași apăsați, portar fluierând) nici măcar pentru a-mi explica mie însumi de ce îmi place atât de mult această poezie.
Multă inspirație!

Cum să treci și să nu lași nici un cuvânt în dreptul unui asemenea poem, care după ce te duce departe-departe și te poartă în iureșul unor imagini atât de voluptoase, te dă în cele din urmă de pământ. O poveste pasionantă. Lirizm cu măsură. Ironie subtilă. Exspresivitate artistică de mare finețe:
„Floarea albă de camelie s-a uitat după un nor și era numai pământ...”
„eram doar ploi sau poate sori
sau poate meteoriți întunecați de toate cioburile din somn”
„castel pe care l-am dinamitat din întâmplare,”
„Iubitul meu se crede un castel bântuit de străzi;
„uneori se mai întâmplă să se piardă prin orașe,
„să rătăcească pe alei ori să adoarmă la volanul propriului castel.
Finalul e așa cum e. Mie mi-ar fi plăcut să du mai dispară castelul... Trezirea din somn e un păcat ce nivelează și spurcă frumusețele fisului. „și piedestalul (de – în plis) pe care îmi tremură atât de tare picioarele...” încă ar mai putea salva ceva. Dar insiști să dărâmi totul de dragul, se pare, unui simplu îndem: „iubește-mă!” Mi-ar plăcea să rămână visul intact. Iubirile se mai schimbă, visele – nu! sărbători fericite!

Emoționant și foarte cuprinzător. Voi tot îngâna în astă seară acest refren printre colinde:
La nord de zăpezi și la sud de cuvinte
Descânt un colind cu arome de tei...

Îți mulțumesc și îți urez Crăciun fericit și Sărbători aducătoare de împliniri!