Nicolae Popa

Nache Mamier Angela,
Titlul comentariului m-a făcut arici. Vorba e că în carierul Bodanica, în Chisinăul nostru iubit, care poate pretinde la titlul de cea mai poetică capitală din lume, am auzit cum cineva dintr-un echipaj de poliție, în timp ce treceam pe lângă ei, m-a poreclit așa: \"Uite și cosmonautul!\" Adevărul e că mă mai încurc și eu cu unii prin barurile de la Botanica, încercând să le bag în cap că avem și noi un cosmonaut, care în realitate e chiar astronaut, și care a absolvit liceul Cantemir de pe Cuza-Vodă, liceu care se vede și de la balconul meu. Numele Astronautului e Iurii Ghidzenko! Dar nu mă crede nimeni! Și cu atât mai mult nu mă cred polițiștii! Mi-am și pus în gând să-l invit la Chișinău pe Iurii Ghidzenko, primul astronaut care l-a dus la plimbare prin cosmos pe un turist cosmic, și să facem o seară de poezie, poezie dedicată cosmosului.

Mulțam, Nache Mamier Angela, pentru acest comentariu care mi-a revigorat cosmogoniile.

...începe de la \"tot ce pot să-ți dăruiesc este tristețea asta imensă\"

cestiile de mai sus de acest vers mi se par mai curând moțăieli biografistnice.

A, e ceva în neregulă cu clanța. De clanță nu tragi, clanța se vrea apăsată...
A2,\"în mână ții izvar\"! Îl ții și nici măcar nu ți se prelinge spre coate? Mda, am înțeles! Izvarul, adică vinul fiert, se clatină într-o cană sau într-un pahar!
Aprecieri pentru locurile de excepție, gen:
toată furia de pe pământ e doar
un boț din pâinea pe care ți-o întind...

Deși, vai, boț e aluat, dar eu văd un miez de pâine întins spre mine.

Silvia,
Chestia cu impactul m-a făcut să tresar, într-un fel, amintindu-mi că atunci când am descris pentru prima dată, cu mulți ani în urmă, imaginile despre mațe, îmi văzusem propriile mațe albe (naiba știe de ce albe!)la un pescuit la Prut în timp ce curățam cărașii și somnii pregătindu-i pentru tigaie. Or, impactul a fost cu adevăratr colosal: mi-a fost și greață și foame și milă de mine și de tot ce e maț,de-am scăpat cuțitul în apă și nu l-am mai putut recupera.

Onorat de steluță!
P.S. Am plecat de la \"Moldova\", așa că proiectul de care îți vorbisem cu atâta entuziasm se amână puțin!

Ottilia,
Plăcerea trecerii tale pe aici e de partea mea. O spun fără nici un pic de patetism, sper. În privința patetismului din poem, or fi urlând ceva înfricoșător de patetic gurile îngrozite de peste deal.

Dincolo de elanul critic de-a dreptul molipsitor, marcat și de prezentarea unui volum/autor neordinar, observăm aici o deschidere spre zone mai puțin tatonate ale discursului poetic. E vorba de inexplicabilul fenomen al atracției poeziei prin chiar neconcordanțele ei la nivel de discurs... „ne poate face să credem că scriitorul a trecut, hegelian, de la teză la antiteză”. Felix Nicolau readuce aici în discuție, în maniera-i savuros provocatoare, o problemă lăsată de critică oarecum pe seama „amatorilor”, adică a simplilor cititori, legată de faptul că după atâta poezie „de fațadă”, perfect ajustată gustului publicului larg chiar și cu ajutorul manualelor, spectacolul poeziei nu mai e recunoscut drept spectacol atunci când ajungem la neconcordanțe temporale, stilistice sau, mă rog, ideatice, ca să nu le zic de logică, care însă fac Poezia. Și o fac pe bune! Ei, dar nu mă aventurez spre un discurs... critic. Mai ales că nici nu mă pricep la așa cva. Felicitări lui Chris Tănăsescu pentru acest articol de Felix Nicolau! Stea!

Găsesc aici prea multă implicare personală pentru a putea savura Poezia.Prea mult plâns și chiar bocet pentru a înțelege tristețea.

În plus, ultimele două versuri banalizează imaginile sclipitoare de mai sus, precum: \"mă ghemuisem la rădăcina pomului cu seve circulând spre un soare
atât de limpede încât i se vedeau petele și crăpăturile
din care țâșneau furtuni magnetice...\" În rest, vine vine primăvara, se așterne-n toată țara...

Cu siguranță nu e vorba de un mesaj ecologic. Nu este implicată nici măcar discoteca A. E creația unui poet veridabil care e bine să fie sancționat (după felul unora de-a interpreta steluțele)cu steluță pentru, mai ales pentru următoarele vrsuri:

numai un gutui a scuturat din frunză

iar pe asfalt un dinte mare cariat de gândul ce îmbrăca scheletul cu pământul -dădea ocol zăpezilor un condamnat întârziat - trăia

era din ce în ce mai gol prin om și pasărea zbura din ce în ce mai scurt înfrigurând se anunța că vine Domnul și curând o altă pasăre prin om zburând


au măsurat din nou livada una singură rămasă târziului la noi acasă tăia din ea și tata e

aici a poposit un călăreț azinoapte
priviți vă rog și dumneavoastră cum umbra lui se sprijină pe coate

Așadar,
Stea!

Liviu-Ioan
Mulțumiri pentru lectură atent. La sugestia ta, am pus în loc de \"în așteptarea focului\" - \"numai bune de aruncat în sobă\" și sper să sune mai expresiv. O iarnă blândă în continuare!

Ciugulesc ce-mi place, nu neapărat zâmbetul:

\"miroase bărbătesc de parcă
desfaci cărțile
ca pe niște tuburi de oxigen
și dintr-odată
respir\"

Paul,
am și refăcut poemul in locurile cu pricina. Despre steluță, ce sa zic? Mă lumineaza. Mulțam!

Ecaterina,
Inspirația e mare cucoana:nu vine când o chemi și când o rogi cu lacrimi în ochi să vină. Vine numai când îi ești drag. De la o vreme, nu-i mai sunt drag! Însă, Dumnezeu mi-i martor, depun eforturi considerabile!

nica si mădălina,mădălina și nica,
Mulțam pentru sugestie. De bună seamă, rima din final riscă să transforme totul într-un exercițiu poetic. Am și schimbat. În loc de \"totul s-a dus dracului\"......

Sa se apropie pe poante de degetele de la picioare...

Imaginea caprei \"în mugure\" e o bizarărie fără ecou semantic, dacă asta mai contează în ziua de azi... Capra ucide mugurul... Îl ucide, de data asta din interior, odată cu poemul. Mă rog, e doar o părere!

Ecaterina,
parerea mea e ca atunci când nu te dedai descrierilor, oricât de tentante ar fi acestea,și devii captiva formelor scurte, totul devine extrem de acaparant pentru mine, cititorul:

\"Acolo, sus, departe de lume,
închideam ochii și
visul paralizat prindea muguri.\"

Paralizante profunzimi întru înmugurire!

Un poem antologic. Cel mai bun poem al tau din ultimii doi-trei ani. Daca mai puneai putin frana ca masina galbena sa nu apara in parcare, cu acest poem volumul de la Cartier ar fi fost cu adevarat o revelatie!

Există mai multe posibilități. Unele necunoscute mie. Calea cea mai simplă, însă, cred că e aceasta. Se ia o seamă de cuvinte din limba maternă, se limpezesc în gând și în sentiumente, se deblochează fiecare vocală de consoană, astfel încât scrierea să-i aparțină nu doar scrisului, dar și ne-scrisului, adică firescului comunicativ. Sigur, ne-cuvintele nichitastănesciene sunt la fel de utile. IMPORTANT ÎN CELE DIN URMÃ E Scrisul. Or, scrisul, părerea mea, trebuie să curgă așa:
\"iau notițe despre tot ce mi se întâmplă
mai ales despre seara aceea la țară cu miros de pepene galben
și fard
curenți răcoroși dezgolindu-mi genunchii
tălpile crăpate
nemișcarea

iz de vreasc de amor de lucruri simple de piept tânăr

teama că mâine nu am să mai scriu poeme
sminteala pe care încerc s-o ascund
pătrunde
ca vinul fața de masă

chipuri sparte nu mai știu exact
sau poate
alt fel de oameni ieșiți din oglindă
să ne sperie

despre lucrurile pe care le-am avut moarte
ușa din spate și fuga

despre bărbații care mi-au plăcut mi-au fost prin sânge
alungați de tata drăcuiți
apoi

o reluare de pași
un chist desfăcut în garoafă
și un somn adânc din care nimeni încă nu s-a trezit\"

De fapt, Silvia Godeanschi(i) scrie cum scrie și nu e neapărat nevoie să-i spun eu sau altcineva că vocația ei e poezia. Asta cu sau fara steluța mea. Pun steluță doar pentru a mai atrage câte cuiva atenția!

Începutul strofei a doua, în loc de

\"și vom vedea. Și văzând vom privi
cu totul și cu totul altfel la tot ce se vede.\"

ar trebui să sune, și să arate, așa:

\"și vom vedea. Și văzând
vom pipăi tot ce se vede.\"

Așa da! Acum acest text chiar pare să fie un poem de trei stele!

Recitesc acum cu mai multa atentie acest poem și mă întreb cum de-am putut scrie niște versuri atât de confuze, ca să nu zic idioate, precum primele două versuri din strofa a doua:
\"și vom vedea. Și văzând ne vom uita
cu totul și cu totul altfel la tot ce se vede.\"

Cum adică \"văzând ne vom uita / cu totul și cu totul...\"?

Un autor care se respectă ar scrie așa:
\"și vom vedea. Și văzând vom privi
cu totul și cu totul altfel la tot ce se vede.\"

Într-adevăr, așa-i mai bine. Mâine-poimâine sper să ajung și un autor care se respectă, așa că urmează să refac strofa a doua!

Mda. Nici nu știu ce să zic. Uneori textele noastre obișnuiesc să ne facă surprize. Deși poemul de mai sus e unul care îmi place și mie, totuși nu m-am așteptat să-mi aducă atâtea comentarii. Și chiar laude. Precizez însă că nu e un poem de dată recentă. În ultima perioadă nu sunt într-o formă tocmai bună. Când trec la poezie nu-mi iese nimic. Inspirație – ioc! Dorință de a mă concentra... la ce mi-ar folosi? Poemul acesta l-am scos de undeva unde stătea de vreo cinci ani neluat în seamă și l-am restartat aici. Și uite că place! Deși auditoriul e cam același, aprecierile vin abia acum! Probabil pe criza asta mondială se rezolvă cumva și crizele de percepție poetică. Din păcate, însă, eu continuu să rămân în pană (în criză?) și când e vorba de scris comentarii. Sper să fiu înțeles de prietenii agoniști. Se mai întâmplă și la case mai mari, nu? Cândva eram cât se poate de focos la comentat și chiar la replicat... Sper să mă refac cât de curând. Îmbrățișări pentru toată lumea! Numai bine Vă doresc!

Alexandru.
Mulțam pentru trecere și cuvinte potrivite. Cu această ocazie a mai clocotit ceva apă pentru o cafea!

Cred că genul acesta de scriere - relaxant, ironic, aparent iresponsabil, de inimă albastră, sfidător la prima vedere - e la fel de benefic și chiar vital pentru organismul poetic precum băile de nămol pentru organismul uman. Apele mărilor și oceanilor și apele tuturor piscinilor uneori sunt o nimica toată pe lângă pe lângă o purificatoare baie de nămol. Uite că m-am întremat și eu puțin cu acest poem plăcut inimii melre în care
\"Mi se scutură de viață
Mi se plimbă de pămînt
Iau înaltul ca verdeață
Și îl rumeg și îl cînt\"