Nicolae Popa

E un poet care a spus-o deja:
\"Mi s-a spus că ai murit, iubito, mi s-a șoptit grav\"

și ar fi un gest de pietate și deosebită apreciere față de poetul ce a explodat, de fapt, prin acest vers cu mulți-mulți ani în urmă, dacă ar fi să i se pomenească numele aici.

E un fel de-a trânti ușa prin poezie. Partea tare e că poimul dă speranțe cât se poate de clare că ușa odată trântită dă speranțe să fie descisă imediat scââââââââârțâââind pentru o privire strategică în urmă. Altfel nu s-ar fi fost acel \"scriu despre mine /la întâmplare\" Întâmplarea face ca ușa să rămână mereu întredeschisă. Felicitări!

Cum să trec pe aici și să nu las un semn de admirație pentru aceste rânduri:

\"din carnea mea le cos inimi
și buze
să-mi vărs sângele creionat de ani
prefer ajunul
la geana morții se nasc îngeri ce cântă colinde
în ajun
pot să-i răspund Cuvântului
și să-mi negociez bucata de umbră\"

Și dacă-i ajun, ajun să fie! Este pentru prima dată cînd spun în acest an \"Ajun fericit!\" Ajun fericit, Bogdan!

Costel,
Textul pare mult prea relaxant, senin chiar, reieșind din felul tău nevinovat de-a ne anunța despre
\"Întîia pasăre
căreia eu i-am tăiat capul,
demult, în copilărie,\",
iar faptul că \"se zbate și astăzi\"; mai precis, faptul că o simți și azi, aduce a amintire de vacanță.
Paradoxal e că, în ce mă privește, te-aș fi înțelege mult mai bine fără:
\"Doamne, nu mai pot îndura!\",
care lunecă prea direct în patetism.
Sgur că \"picătura de sînge
încremenită
între cioc și aripă
e viața mea\" ne aduce pe terenul literaturii și nivelurile se nivelează, astfel încât se leagă un text incitasnt și bine legat. Astept mai multă implicare în facerea și desfacerea poeziei ca element socio-estetic.
Copilul a tăiat capul pasărei, bărbatul trebuie să-i facă inima să zboare.

Citit, acceptat, aplaudat!

E cu adevărat un reco(r)d personal, al tău, firește.

Nu că nu mi-ar plăcea, dar titlul merita ceva mai mult.
E un titlu căruia dacă îi dai un titlu devine un poem de excepție.

Parcă ar suna mai bine \"merg în urma ta\". Baba Frosea ar merita felicitări din partea lu Carța și Dianei Epure. A mai apărut una în poezie! Cred că se vrea cu tot dinadinsul de a nu face un poem, ca să nu zic poezie (că poezia, uneora, le repugnă, nu și rahatul abandonat), totul sfârșind atât de subtil, totuși, prin:
\"baba frosea își mângâie
bastonul lînga stație\"

Restul e amatorism și prețiozitate.

Adrian,
Carnagiile întâlnirii cu rima sunt mai mult decât triste-ntâlniri poetice - ele însângerează din nou, din matcă, limbagul/limbajele poetice. Încântat de efortul tau (pentru tine, probabil, oarecum relaxant) de a re-sparge începututrile întru continuitate. Să geamă, să tot geamă cuvintele izbite de propriile sensuri pentru a-și redobândi puterea de Logos.

Imagine de densitate maximă:

\"Tu-mi ești însă o peninsulă carnivoră pe suflet,
Luându-mi capricios plaja de sub mine\"

Vitalie,
Uneori literatura este neputincioasă în fața ororii. Ororile domină în aproape toate cazurile atunci când încearcă și poezia/poeticul/fragilul/ umanul să-și impună punctul de vedere. În acest poem ție ți-a reușit să realizezi irealizabilul: să faci oroarea să se cutremure în fața propriilor orori. Tulburătoarea idee de a aduce un televizor în camera de gazare pentru \"ultimul episod al serialului de săpun\" dă un sens supraomenesc acestui foarte scurt text al tău. Iar nota ironică din final sugerează că adevăratele lacrimi, lacremele fierbinți ale desprinderii de oroare, reprezintă și semnul triumfului sensibilității asupra betonului armat.

Andrei,
Îmi place exact așa cum e. Însă am vibrat cu adevărat în sensul receptării unor sensuri venite mul mai din profunzime în dreptul acestei variante de final:

\"îl văd pe Dumnezeu și pe mama
în METRO la capătul pământului
împingând un cărucior
spre ieșire\"

Cu celelate două rânduri, menite să țină oarecum loc de poantă, m-ai readus în vacarmul \"poetic\" obișnuit.

Aurel,
Ajung cu oarecare întârziere la acest text. Deja mi se pare întârziată și întâlnirea noastră atât de fugară pe la \"poesis\", pe la Satu Mare, fiindcă totul părea consumat în viitor, noi rămânând cititorii de pretutundeni ai unui posibil viitor constant în numele unui trecut decapotabil.
Plecăciuni pentru acest vers al tău:
\"omul poartă pe chip semnul punctului prăbușit în el însuși\".

P.S. Frate Aurel, te știu ca pe un om al limpezimilor. De ce mă supui, așadar, la cazne atât de mari încât să trebuiască să mă chiuiesc eu, cititoriul tău, să limpezesc ceța și negura ce o ai dat în fața, probail, dușmanilor tăi. Mai pune câte-un puct, câte-o virgulă, că-s eu cel care te citește, cititoriul tău! Dușmanii nu te citesc!

Citiți acest poem!

Adina,
E un poem veritabil. A spune „se face curățenie pentru iarnă” e de-a dreptul înălbitor. Totul se umple de iarnă adevărată, de viață adevărată: „e plină / de saci de hainele morților noștri”. Mă simt atât de aproape, datorită puterii cuvântului tău, și nerăbdător să „le mângâi interiorul / zgomotele de afară se poticnesc în creierul meu”. Iar faptul că „o mână se lipește de a mea” dă și mai multă consistență senzației că simt tot ce e de simțit în sacul/poemul tău. Iar ceea ce urmează, sper să-mi justifice „vina” de-a acorda, pentru prima dată de când am 120 de puncte la activ, două stele în 24 de ore:
„nu mă întorc
singura amintire de azi mirosul mamei
pe carnea mea
și încăperea se colorează frumos”

Munți de inspirație în continuare!

Am impresia că rimele te împiedică să spuii ceea ce ai de spus. Rimele îți clișeizează discursul. Simt un elan poetic autentic, ascuns după CEVA, în următoarele secvențe:

\"Tot frunze căzătoare au rămas și azi gândurile mele
Oare pe ger vor căpăta aripi de fulgi?\"

\"Anotimp de pierdere în neaua din zâmbete false...\"

\"Rănile să le vindec din sufletul tău stingher,
Amorțind singurătatea cu părți din seninul cer...\"

Încearcă, depune eforturi, și spune ce ai de spus!

Liviu,
Boemul fără vodcă e ca și vodca fără boem. Eu nu concep cum poa\' să conceapă cineva un manifest altfel decât în bază de vodcă. E ca și cum ai fi în NATO fără baze NATO. Liviu, deoarece nu-i nici pomeneală de \"vodcă\" în p.1, noi, cei de la est de est, ne întrebăm dacă nu cumva prin acest manifest introduci, subversiv, starea de prohibiție în rândul celor care încă nu reușesc să citească suficient de lucid manifestul Boierismului.

Superb!

Trec și acest poem al tău la rubrica \"Pentru prieteni\". Prietenii știu de ce, nu!

Liviu,
Boemul fără vodcă e ca și vodca fără boem. Eu nu concep cum poa\' să conceapă cineva un manifest altfel decât în bază de vodcă. E ca și cum ai fi în NATO fără baze NATO. Liviu, deoarece nu-i nici pomeneală de \"vodcă\" în p.1, noi, cei de la est de est, ne întrebăm dacă nu cumva prin acest manifest introduci, subversiv, starea de prohibiție în rândul celor care încă nu reușesc să citească suficient de lucid manifestul Boierismului.

Silvia,
Îmi place să mă iau în serios ca cititor pe acest site. Îți urmăresc de multă vreme poemele. Și astăzi m-am simțit oarecum dezarmat de această mărturisire a ta: „„în definitiv mă plictisesc să-mi simt de fiecare dată / aceleași degete uscate aceeași gură avidă să-mi pipăi”” De ce dezarmat? Fiindcă mi-ai luat argumentele de la gură, ca să zic așa, niște argumente care începeau să capete contururile unui reproș pe care cine știe dacă ți l-ași fi făcut vreodată. Vorba e că multe, strident de multe, texte ale tale încep prin a descrie niște gesturi din zona capului și mâinilor. E un ceremonial care îmi plăcea cândva, pe urmă am observat că, poate, nu întâmplător și poza de pe pagina ta aduce în prim plan o zonă a rostirii și a savorii/savurării de unde încep de regulă descrierile tale. Citez aici doar primele rânduri din aproape toate textele tale (excepție făcând trei) de pe ultima pagină. În ordinea îndepărtării de ultima postare ele încep așa: 1. „dintr-o dată
mi s-a dezlipit un chip după altul
de pe umerii obrajilor”

2. „în seara asta
mi-aș dezveli sânii
ți-aș prinde fața în palme
dinții mi i-aș înfige în buzele tale”

3.”mi s-a suit toamna asta la cap
precum un must fără de lege
stors cu picioarele goale”

4.”ziua aceasta s-a crăpat la colțuri
ca un cot de burlan ruginit
îmi picură în creștet
albastrul ei agresiv
năclăindu-mi părul
și adormindu-mi pleoapele”

5. „mi-am legat iubirea buimacă
de gât cu o sfoară”

6. „tu mi-ai spus întinde mâna și am întins mâna
eram o femeie
eram o femeie-lună cu fruntea de var”

7. „când a fost să fie
mi-a cusut Dumnezeu
în lumina ochilor”

În fine, aproape că îmi făcusem o obsesie din a-ți urmări „obsesiile” și acum vii și mărturisești ceea ce am citat deja din începutul acestui text. Îndrăznesc să spun că era și firesc să ajungi să-mi comunici mie, cititorului, așa ceva. Adevărul e că acest text e și cel mai consistent în domeniu. Ar mai fi încă multe de spus. Sensurile se tot lărgesc. Am impresia că ți-a reușit o proiecție a celor mai firești gesturi de început de zi preluate la început de poem. Iar ultimul vers - „în definitiv mă plictisesc să-mi mai fiu” - dezvăluie și dimensiunea metafizică a acestor obsesii.
Mi-a făcut plăcere (o plăcere a lecturii firește, firește) să urmăresc „gesturi suave și răni ce nu se mai închid”.

Corina,
A început să-mi placă, așa, brusc, de la \"alege o filozofie de viață\". Mai departe am mers până la capăt \"ca pe vitamine\". Acest final superb, unde \"trag săniile în sufletul cîinilor\", este cât se poate de relaxat și, aș zice, în contrast izbitor cu descriere oarecum prea lăsate la voia imrovizației de mai înainte. ....... Deși, la o nouă lectură mi-a plăcut în totalitate. Nu pun însă Delete, pe prima impresia, ca să știi că am avut-o.