Nicolae Goje

Tuneluri ascunse se întrepătrund și se ceartă insidios prin vacuitatea lor susțin Copacul vieții ce suge din mama natură ca sălbaticii de la lup care au așezat pietre înroșite pe care să călcăm cu

E o poezie ciudată să zici că obrazul lui Jim e totul seamănă cu suprafața lunii și trebuie să îl iubești iar apoi să te ferești de tine și să omagiezi oceanul oh, da, oceanul mereu i-am spus

Nu știai că iubirea e rea că nici măcar electronii nu se ating că interpretarea se întoarce mereu la trup și suntem făcuți din substanța viselor iar viața e înconjurată de vis

Când ne-am dat pe hintă ca niște copii tu nu ai schimbat un cuvânt Pom, pom Atâta liniște atâta lipsă de durere ecuații a energiei potențiale a fiecărei celule inconștiente și o recursivitate

Aicea suntem noi noi doi sau doar eu credeam că suntem noi Când noi eram aici tu erai aici eu n-am plecat acum noi e doar o mulțime de eu-uri de eu-ri diferite îmi aud gândurile acolo departe unde

Toți pornim de la un punct, o licărire de idee, ceva care crește asupra noastră și ajunge să ne sufoce. Și totuși nu e nimic tragic în asta, e doar lipsit de sens. undeva am mers împotriva naturii

Toate sunt așa departe se prăbușesc se transformă în melomanie pătrunse de nebunie neascultând nicio congruență cuvinte nemăsurate, ace timpul moare halucinant acest eu doar

dragoste așa cum o privire mă dizolvă-n toamnă fie veselia aspră și făr' de teamă clipă de suspensie, orice gând penumbră nicio grijă pentru mâine apa timpului

Orice faci, dragă, doar nu te apuca de scris în miezul nopții, te-ntinzi din pat ș-aprinzi becul respiri oftat cu mâinile în jurul picioarelor tu ți-ai putea imagina chiar un lan de flori de

între crengile cu prune grele ca ochii te-nchideam sub pleoape apoi, când îi deschideam săreai înapoi dornică să prinzi din nou formă atingeai pământul numai cu palmele jeans

mă doare undeva în afara mea și scotocesc toate furtunile, insulele și contratimpii ce-i țin ascunși într-o ladă de zestre dar nu seamană cu nici unul o fi vreo poezie ne\'ncepută și aia

Eva mărșăluia prin Baia Mare ca prin propriul apartament spre ușă era mare, -i vedeai vulcanul fumegând printre blocuri și-o iubeam ca pământul ce nu-l sărutasem de mult călcam anevoios pe

curățenie ( cine nu s-a-nchinat vreodată pentru hârtie igienică să arunce prima piatră ) că poate de atâta praf de atâția filozofi ce-njură-n mă-sa potcoave de cărți grele adormiți în mii de

trăiesc în cuante (def.: scurte momente de 1 2 3 și) și în vremuri când toți locuitorii mi se revoltă că nu li se scrie istoria (adică nu se întâmplă nimic

auzi aș vrea să continuăm însă parcă lipsesc câteva mirodenii întâi m-am gândit la piesa the thrill is gone apoi m-a lovit ca o finisare de șmirghel de-a lungul a 10 minute de dragoste, de

I pedala de distors e limpedea oglindă pielea gurii tale e scrisă fildeș caut ca un rozător urban elefantul e rujat și-și bălăngăne coada o, atât de senzual în bătaia puștii durerea

urmăream silueta cunoscută în jurul căreia orbitau pungi printre mesele geroase de beton cu caș de oaie, grămezi de paprika lăzi de gogoșari din import nu mă ducea niciodată gândul la