Nicolae Diaconescu

Vali Slavu a fost și este o prezență deosebită pe acest site. Felicitări pentru noul volum tipărit.

Un personaj exotic și mai ales credibil. L-ai îmbrăcat într-o aură care îl face atractiv. Cheia reușitei? Să trăim într-o continuă mirare și să fim creativi. Pentru asta e nevoie de curaj. Și tu l-ai avut.

Nu somnul rațiunii naște adevărații monștri, ci neputița, disperarea! Cât privește competiția...în cele mai "oneste" concursuri se știe rezultatul cu o lună înainte de a începe întrecerea! Și-atunci strategia de urmat, care ar fi? Credința? Omul prin natura lui e nemulțumit, nefericit,neîmplinit. Dialogul poate aplana doar o parte din stările conflictuale. Dar și în dialog, dacă nu ești de partea "grupului la modă", te trezești cu un cazan de zoaie în cap! Așadar, plonjăm în ape tulburi,unii înnoată, alții se scufundă și viața continuă, cu sau fără noi.

dar...poezia n-are final. Există multă inventivitate dar...pare căutată doar de dragul inventivității. De fapt, mi se pare mie, în această poezie de dragoste lipsește sinceritatea sentimentală.

Aș vrea să fac o analiză și nu sunt în stare. Mă opresc totuși la:
"risipa de energie pentru lucruri mici
cuvintele pe care nu le aștepți dar vin oricum
când nu mai contează
și nu te mai ating." par a fi scrise pentru mine. M-am regăsit în aceste versuri și pentru asta îți mulțumesc.

În loc să-mi consum energia vitală izolându-mă static într-un perimetru care interzice orice mod de acțiune, mișcare, (ce poți face pe o stâncă atâta timp cât însăși capacitatea de contemplare a minții umane este limitată?) realizez că libertatea poate fi trăită doar în parametri umani. Micile activități zilnice te salvează de pericolul melancoliei.

"Voi abandona melancolia, nostalgia, pe care le credeam integrate ființei mele, ca pe niște haine demodate, și arborând, ca pe un steag o figură hilară, de bună dispoziție, voi începe să râd."

Voi râde sincer, că dacă nu, râsul ar fi doar isterie. Cât de curând voi începe cu "Imun la critică".

Dragă Alexandra, copil bun, cred că ți-ai dat seama, eu sunt Împăratul întunecat iar tu Crăiasa bălaie.

Domnule Cornel Rodean, ca de obicei, ești foarte bine informat! A fost o plăcere să citesc istoria acelei epigrame.

Vă mulțumesc!

Domnule coleg,

De-a lungul vieții toți traversăm perioade mai grele, important e să nu ne lăsăm! Textul, dincolo de o ușoară ironie pe care am strecurat-o în comentariul meu, (așa sunt eu croit) are potențial, deși, dacă eu aș fi autorul, l-aș mai lucra. Există un fir epic pe care l-am urmărit cu plăcere, important e să transmiți și un mesaj.
Știu din proprie experiență, că, în momentele de criză, singurul mod pentru a mă liniști o reprezintă munca, fie ea fizică sau intelectuală.
Așadar am încredere în forta ta interioară.

Ce faci domnule, ne ții cu sufletul la gură aproape opt ani și nu ne spui ce s-a întâmplat cu reputatul domn B.L. cu Jasmine alias Bird și etc.? Se poate? Că inspirație ai, slavă Domnului, chiar mă întreb, mai e cineva care a scris atâta pe acest site?
Domnule Mirror, nu accept scuze, dacă ai spus că va urma, așa trebuie să se-ntâmple, altfel cum, doar ne jucăm când promitem?

Textul îl percep ca pe o stare de neliniște în fața celui mai enigmatic moment al omului, trecerea dincolo, într-o altă dimensiune. În fața a ceea ce este inevitabil, mai devreme sau mai târziu, autorul ne propune un zâmbet prin întoarcerea în edenul copilăriei: -gându-i dus spre zările albastre
spre câmpul cel cu flori mirositoare
spre zâmbetul ce-apare printre glastre-
Dincolo de această creație, domnul Tomescu este ,pentru mine, exemplul pozitiv care, la peste 80 de ani, este mai tânăr în simțire și în gând decât alții la 30 de ani!

Felicitări domnule Florian Șilișteanu pentru regia spectacolului! Aș dori să postați pe poezie.ro, dacă se poate, tot ceea ce va spune domnul Daniel Onofrei, mai ales că e, după cum se poate citi, sponsorul principal. Mă interesează, mai ales, intervenția Domniei Sale ca om de știință.
Vă mulțumesc!

Sunt absolut surprins! Modificările pe care le-ai făcut mă satisfac pe deplin. Nu mă așteptam să ții seama de observații. Ce să zic, acum poezia ta e o mică bijuterie, dar până o deveni diamant, mai trebuie șlefuit, vorbesc ca receptor (cititor), că la o analiză serioasă, sincer, nu mă pricep.
Atitudinea ta m-a dezarmat complet, în ale criticii, se înțelege. Totuși mai adaug ceva. Ca tehnică, după modificările făcute, poezia e desăvârșită, ca mesaj este impecabilă, lipsește doar G. Chiar și așa, eu niciodată nu voi fi la înălțimea creațiilor tale, chiar dacă te apreciezi ca veleitar.
Mi-ar place să te consider prietenul meu în urma acestui schimb de impresii! Când voi trece prin Pucheni, neapărat am să te caut.

Deși textul are o puternică amprentă personală, l-am receptat ca și cum te-ai fi adresat, exclusiv, mie! Nu-i așa că te surprinde? De mai multe zile încerc să găsesc un răspuns la o întrebare care nu-mi mai dă pace. Lucrez la un text "În spatele tmpului", o frumoasă poveste de dragoste. Cu zeci de ani în urmă, predam în învățământul seral. În timpul orelor, făceam scurte digresiuni, (să le spunem paranteze), vorbindu-le elevilor despre iubiri celebre, despre pasiunea care te face să nu simți povara orelor de lucru chiar când stai în picioare 14-16 ore pe zi. Pe atunci, periodic, se întrerupea lumina. Pentru unii profesori, minutele acelea reprezentau un coșmar, elevii țipau, (mai ales băieții care ciupeau fetele sau le sărutau). La orele mele era o liniște desăvârțită, fiindcă le spuneam povești. În aceste împrejurări, Maria, cea mai bună elevă din clasă, s-a îndrăgostit de domn profesor, adică de mine! N-o înțelegeam, ce a găsit la un astfel de bărbat, mai ales că eram și mai în vârstă? Credeam că e o problemă pur hormonală, dar, spre stupefacîia mea, am aflat că e căsătorită! A venit cutremurul din 4 martie 1977 la 9 și 20 de minute seara..., bineînțeles eram la ore. Atunci, în haosul creat, hornuri căzute, troznete și stâlpi de rezistență fisurați, incendii care brăzdau cerul, întuneric de nepătruns, (în noaptea aceea nu s-a mai aprins lumina) ca o sălbăticiune rănită, Maria s-a cuibărit în brațele mele, nu-i păsa ce-or să spună colegii, ce o să cred eu. Îi aud și acum vocea, puțin răgușită: "simt că mă topesc, poate pare clișeic, hiperbolic, vreau cu toată ființa mea să mă las total și ireversibil cotropiță de tine, ca într-o nirvană galbenă neiertătoare, ca într-o coborâre pe ape, pe creste sublime de adânc, la ceasul rătăcirii, al regăsirii, dincolo de el... numai noi doi... numai...". După ce m-am dezmeticit, mi-am dat seama că a fost un moment de nebunie, trăiam o frică ancestrală de urmările cutremurului, de consecințele fiorului pe care l-am simțit ținând-o în brațe, ce se va întâmpla cu mine, în școală, în tot Bucureștiul.
Directoarea, doamna Felicia Haica, (fusesem elevul ei preferat)m-a trimis să văd, mai curând să strig, dacă la clasele din subsol sunt persoane rănite sub tencuiala prăbușită. M-am jenat de doamna Haica, mă surprinsese ținând-o în brațe...S-a desprins din strânsoarea mea și mi-a pus mâinile pe umeri. Vreți să merg cu dumneavoastră? Pentru o fracțiune de secundă, poate mai mult, ne-am privit în ochi, dar ce puteam vedea în acel întuneric? "Și ne-am despărțit. Oare pentru totdeauna?".

P.S.

Va urma...
Ce zici, vrei să fii coautoare la povestea mea?

Un discurs versificat, interesant, inteligent, optimist, perfect adaptat ideilor pe care le transmiți,ceea ce nu este puțin! Lipsește un singur lucru...zborul care i-ar sublinia amprenta poetică.
Câteva observații minore:
-nu se păstrează ritmul la "să mai pierzi din încrâncenare"
-"convulsii noi" și "forme noi" deranjează auzul
În concluzie, dacă aș fi profesor te-aș nota cu 10 pentru acest poem, dar, dacă aș fi redactor, ți-aș răspunde, mai lucrează, aștept urmarea!

Sper că nu sar calul, adresez o urare specială doamnei E. R.

Urare

Privește-mă!
Îmi vine să te izbesc de toți pereții
Inimii mele
Până aș crede că am făcut infarct

M-ai supărat!
Masca de șefă intransigentă
Pedepsind pe unul, pe altul...
Nu vreau așa!

Ești
La fel de vulnerabilă ca toate celelalte
Ți-ai dori
să fii mângâiată, iubită

Îți ofer dragostea mea
Și te îmbrățișez
Cu toată căldura
Sufletului

La mulți ani!
Dragă N.

Mai întâi bine ai revenit pe aici.
Ar putea fi cântul Euridicei în timp ce cade. Durerea ei nu găsește alinare în exterior și nici nu poate înțelege de ce suferă atât și dacă există un sens în tragedia ei. "Și ce, și ce"...Dar, după ce ai scris textul, tu, cu certitudine, ai aflat!

În ultima vreme pe textele mele a fost o secetă de comentarii desăvârșită. Nicio luare în tărbacă, ignorare totală. Noroc cu Japonică, îmi adună de prin curte tot felul de jucării. De exemplu ieri, a vânat pe una din fiicele Puicuței,(vezi Libertatea înseamnă moarte sau Moartea înseamnă libertate)rămăseseră cinci, acum doar patru. Dropioara, așa îi pusesem numele. Se cocoța pe ușița cotețului, de acolo pe acoperișul casei și zvârrr, 30 de metri în curte. Ieri dimineață am lenevit mai mult în pat și când am ieșit în curte, Japonică, bucuros nevoie mare, mi-a dăruit dropioara! L-am certat, am țipat la el, mi-ai omorât jucăria, începuse să ouă, uf ce m-ai supărat. Spășit s-a retras cu coada pleoștită, voiam să-l pedepsesc, noroc că Dropioara mai mișca puțin și-am apucat să-i retez gâtul! Avea în ea un ou cu coajă și încă cinci cât nuca! Să-mi treacă supărarea intru pe internet să văd ce s-a mai întâmplat și bucurie mare, domnul Cornel Rodean, pentru a doua oară, îmi comentează un text. Spunea un scriitor celebru, orice operă, oricât de înalt i-ar fi nivelul, răsare din imediat și-i poartă semnul: nimeni nu creează în absolut și nici în vid. Când ai publicat articolul cu privire la Gaudeamus, a fost cât p-aci să trântesc o apreciere, dar au făcut-o alții înaintea mea. Mai bine că n-am scris nimic, altminteri credeam că steluța de mai sus e doar o consecință a elogiului meu. Se practică pe agonia cu mult zel. Ce vroiam să mai spun? Poate cu altă ocazie!
Domnule Emilian Lican, am despicat firul doar în trei, că la al treilea căscat al lui Japonică m-am prins, sunt și eu, în sfârșit, iubit!

Prezentarea de la început este o metaforă cadru general ce lezează oarecum destăinuirea personalizată a autorului. Moartea ca fenomen biologic nu este capabilă să emoționeze decât la nivel individual.
Răspunsul nu se află de la o zi la alta. Îl cauți o viață întreagă și îl găsești sau nu.
Transplantul de timp este un transplant de revelații -dialogul pe care îl ai cu cel pe care poți să-l regăsești oricând în psihologia ta interioară.
Poezia are fior liric dacă a stârnit comentarii atât de pasionale...
Majoritatea autorilor au vocația de a-și apăra necondiționat creațiile ceea ce mie îmi lipsește cu desăvârșire.

Sunt atâtea morți care ne lasă indiferenți! Atunci mai poate fi vorba de lacrimă ca formă a morții? Ceea ce urmează ar trebui să emoționeze: "o voi numi
după numele tatălui meu
încrustat pe marginea
ultimei lacrimi dintr-o clipă numai a lui" Probabil dacă textul se oprea aici ar fi avut o logică, pentru mine, dar a continuat:
"Apoi îi voi face
un transplant de timp"
Cui? Tatălui? Dacă lipsea "îi" mă gândeam la o metaforă, "transplant de timp" deși
mi se pare forțată. În concluzie, o prețiozitate care se dorește a fi... nici nu știu ce. Păi cum așa, "ziua în care mor oamenii
este cea mai scurtă
zi de pe pământ"? Știam că în fiecare clipă mor zeci de mii de oameni pe Terra din cauze naturale. Aștept cu nerăbdare luarea de atitudine a confraților pentru a-mi arăta ce text genial a scris Teodor Dume. Sau, mai probabil, o indiferență superioară, "ăsta e invidios pe talentul lui Dume!"

Mi-a fost dor de gândurile și confesiunea ta. Ai o anume căldură în ceea ce ne mărturisești. Multe din gândurile tale îmi trec și mie prin cap, nu e ciudat să afli asta? Totuși nu sunt de acord că "Privitul pe geam trebuie să fie doar contemplare." Sunt oarecum surprins,chiar toate persoanele dragi te-au dezamăgit? Altminteri cum de afirmi: "Iar eu nu mai aștept demult nimic de la ceilalți. Nimic nu e mai chinuitor decît așteptarea. Și speranța, da, ar fi ceva de spus ...". Te întreb retoric, ai devenit pentru cineva, acolo în Corsica, începutul și sfârșitul tuturor lucrurilor?

În programul roboțicăi a lipsit interdicția de revoltă împotriva creatorului. Povestea se urmărește cu interes pentru a afla finalul, soluția autorului. Dacă nu luăm în calcul o posibilă dereglare psihică a inventatorului conform zicalei: unde este multă inteligență este la fel de multă prostie,finalul a fost surprinzător, mă așteptam ca pământeanul să-și distrugă creația care o luase razna.
În concluzie, în S.F. este posibil orice, important este ca utopia să fie credibilă și proza de mai sus are această calitate.